Deși, pare incomodă, bârfa morții e la modă,
căci subiectul pare-a fi, întru ordinea de zi.

Nu e oră, nu-i minut, fără un deces trecut,
pentru că e-n legea firii, scrisă-n soarta omenirii:
pe om viața să îl poarte, între naștere și moarte.
Cel puțin deocamdată, până omul se mai saltă.

Disputele ce tot apar, au mai toate ca sumar,
întrebarea cu perdea: ce-o fi dincolo de ea!?

Oare, până-aici ne-a fost!?... Chiar de am ținut și post?
Sau, să fie cum spun unii: și dincolo ne ard cărbunii!

Alții dintre noi mai zic, cum că-ar fi murit un pic
și că ce-au văzut pe sus, e un bine de nespus
pe care l-au părăsit, căci vremea nu le-a sosit,
alungați fiind ei, cu rugi, să revină iar la prunci,
dar de-acum, cât or trăi, cu dor își vor aminti.

Însă-au fost și mulți bruscați; de Ernii chiar alergați!
prinși și fierți întru cazane, căci n-au respectat canoane.
Dar au revenit și ei, pe motiv tot de tulei!
însă-ntorși de-acu viază în oase numai cu groază,
propunându-și, mai apoi, să își schimbe-al vieții croi...

Ăialalți, de nu se-ntorc, mult mai mult cară în port,
așa că, mi-a dat prin cap, să vorbesc c-un apostat,
care, zdruncinat la fire, să pârască-avea pornire.

Am făcut cu el și-un pact: el să spună, sub contract,
iară eu să îmi notez, ca apoi să difuzez,
pentru ca lumea să afle, că problemele sunt grave!
și că-ar trebui din viață! să le căutăm povață,
căci ce-acolo întâlnim, depinde de cum trăim:
gânduri, atitudine; simțire; tot ce-ar fi înfăptuire.

Nimic nou nu-i ca debut, de în trai n-ai conceput,
adică toate-s legate, de n-au fost jos, abordate,
altfel zis, doar rumegăm, ce în viață-ngurgităm.

Și a spus atât de multe! că m-a luat cu rău de frunte,
dar cum i-am promis să scriu, juruind pe-al meu sicriu,
nevoit am fost, pălind, dinții să îi strâng scriind...

Multe, chiar de port perucă, păru' mi-au făcut măciucă,
dar au fost și părți hazlii, făcându-mă a hohoti,
cum și chestii ce uimesc; ce gura ți-o cam lărgesc,
dar și altele, cu stres, ce la rânză nu mi-au mers.

Acuma, cu-ngăduință, rog însă într-o privința:
niciunul n-am fost prea tari, în a fi gureși cobzari.
De poate idei mai sunt, palid spuse-s în cuvânt
și cu-atât mai greu, din mers, puse-au fost ele în vers.

Rog deci treceți cu vederea, în fraze, alinierea,
cum si rimele din text, care-s numai cu pretext...

Iată-mă deci pregătit, să redau ce-a povestit,
în detalii, chiar mărunte! despre cele petrecute
pe căile de el parcurse, ce în moarte sunt impuse,
dar cu-o mică uvertură, despre cel din bătătură
și cum dat i-a fost să moară... Întâmplare cam bizară!

Mă rog, așa i s-a părut; eu am scris ce-am reținut.

Drumul este continuat și în viața ce-a urmat!
și cu relatări aparte, după următoarea moarte,
căci, ce a urmat apoi, dat a fost pe alte căi.
Dacă-ntâi erau prin Rai, Iadu-a fost al doilea plai.

Narațiune-nfrigurată, despre-o lume-ntunecată,
unde sigur n-ai dori, să îți pierzi măcar o zi!
darămite un mileniu, care-i media-n domeniu.

Toate însă, la un loc, se îmbină într-un tot...

Nu e chiar ca-n zi lumină, ci-i un zis care combină,
cântărind cumva-ntre ele, impresii și știri din stele,
dar și de prin sub niveluri, fiecare-ntr-alte feluri.

Toate, pentru-a fi-nțelese, sunt cu rațiunea drese,
multe fiind însă pe dos, de cum ne apar pe jos,
ceea ce ar vrea să spună, că mintea încă-i nebună,
căci prin ea sufletul cere, nu morală! ci plăcere.

Și ca tot ce-am convenit, să nu pară cam scornit
sau prea-n glumă luat să fie, ori ca simplă fantezie,
am adus și argumente, spre sfârșit mai elocvente,
cum că moartea nu există, fiind doar o dovadă tristă
a unor idei nefaste, născute-n minți iconoclaste,
devenite-n chin și jale, spaima lumii materiale...

Iară tu, ce fugi de moarte, află că ce ea împarte,
e mai mult decât o viață, ce pe-aici îți pune-n straiță,
doar că ce... după vei fi, ține de ce-aicea știi,
de ce simți, de cum voiești și de felul cum gândești,
iar ce-o fi ca viață nouă, depinde de amândouă...

Expunerea nu-i chiar poveste! O puteți primi ca veste,
căci privită cum se schimbă, moartea-apare ca o pildă,
când pe față, când pe dos; în glumă sau în serios,
scrisă cu un scop anume, ce chiar ea urmează-a-l spune...

Vă previn, însă loial, că-s probleme spre final.
Partea aceea de-i citită, vă anunț că-i bântuită.

De v-o merge cumva rău, nu sunt eu de vină, zău!
dar pentru că-s scriitor, mă simt oarecum dator,
să vă-anunț, anticipat, că ceva nu e curat!

Și v-o spun cu elocvență! din propria experiență.
Desigur, în cazul meu, pot spune c-am fost releu,
strânsă fiindu-mi legătura, cu ideile și partitura.

Voi, ca simpli cititori, egali... nepărtinitori!
poate veți fi absolviți, de lecturi cu paraziți.

Dar când veți citi de Iad, să vă amintiți un sfat:
Poate n-ar strica, 'nainte, doar în câteva cuvinte!
să-ndreptați, cu sfiiciune, către Domu-o rugăciune...

Ce-a ieșit din conlucrare, e chiar ce mai jos apare,
iar dacă ești ispiti, alocă-ți timpul potrivit,
ca povestea, ce e lungă, spre-nțelegere să-ajungă.

* * *

Fost-am duce-ntr-un regat, om de vază, respectat
de supuși, de cei sărmani; de-al meu rege și dușmani.
Un războinic de temut, pentru-ntreg ținutul scut,
spada-mi fluturând solie, între pace și urgie.

Faima, crucea, omenia; titlurile, modestia,
blazonul, mila, dreptatea; curajul, singurătatea,
tot ce-n mine-a fost iubire și elan spre dăruire,
sabia, calul È™-armura, toate-mi defineau statura.

Am luptat pentru ducat, pentru rege și regat,
cot la cot cu tot oșteanu' și cu cel ce-și iubea neamu',
pentru-o viață-n libertate, pentru cruce și dreptate.

Aveam tot ce aÈ™ fi vrut. Chiar nu mi-am dorit mai mult!
Avere, succes, mărire! smerenie, dar și uimire!
bun renume în relații și ranchiună de la alții.
Aburii mândriei duși; mână fermă-ntre supuși.

Prietenii nu îmi lipseau, nici femei ce mă-ncântau.

Le duceam toate cu mine, între milă și asprime.
Mă-nsoțeau, ca bun stăpân, fără lor să mă supun,
purtându-le, însingurat, cu un suflet ne-mpăcat,
gândurile fiindu-mi duse și-nspre legile nespuse,
care guvernau ascuns, într-un hău de nepătruns.

Soață nu aveam în lume, să poarte același nume.
Nu-mi știam copii din flori, nici nepoți din frățiori.
Un frate doar de la tată, luat de Domnu' mai în grabă
și o soră, la distanță; dusă pentru-o alianță.

Tatăl meu și el răpus, de dușmanii din Apus
și o mamă ostenită, de durere-mbătrânită...

Numai moartea în urgie, partener părea să-mi fie
și-o prezență nevăzută-a lumii-n lume neștiută,
iar în luptă, calul meu, frate-alături la mult greu...

Când Ares mă îndruma, chipul morții mă-nsoțea.
Îl zăream prin ambuscade și în luptele purtate,
întinzând spre mine brațe, încercând să mă înhațe.

În lupte duse corp la corp, aștepta precum un corb,
unul dintre noi urmând, să-o urmeze în curând,
pe tărâmuri de apoi, fără drumuri spre-napoi...

O tratam cu nepăsare, fără-a-i da ocol în cale.
Zile, lunile și anul, zburau negândindu-i hramul.
La schimb viața i-aș fi dat, pentru cruce și regat,
însă n-am gândit un pic, c-o va lua chiar pe nimic!

că lovit voi fi, jenant, de-al ei braț, chiar din neant,
purtând sabia în teacă, cu garda asigurată,
motiv nefiind de-a lupta, înspre-a apăra ceva.