pe o parte a drumului încă mai sunt plopi. acolo s-a născut prima dată lumea. cântau mierle, dar și lăutari. acolo zăboveau rândunicile și noi plecam, la sfârșit de vară, odată cu ele. acolo puneam traista la umbră și apoi mușcam din pământ cu sapa, să îndepărtăm măurul, știrul și volbura, să rămână doar firul de porumb. căci, nu avea cerul ploaie pentru toate și nici noi atâtea rugăciuni cât să adunăm norii.

să nu lași tarlaua nelucrată!
ce-o mai fi însemnând și asta? te întrebi în timp ce privești câmpul despre care știi că, pe la mijlocul lui iulie, va fi pe jumătate uscat. mesteci pe îndelete din pâinea peste care ai întins untura care-ți curge printre degete, te lingi și simți gustul de verdeață și trosnetul searbăd de pământ.
ați observat că aerul, apa și pământul nu au gust?

important este să o luăm în fiecare an de la început, acolo, pe câmpul acela, unde lumea nu are început, dar nici sfârșit.

cel puțin așa credeam atunci. acum au mai rămas plopi doar pe o parte a drumului. pe partea cealaltă tarlaua este nelucrată. acolo s-a terminat, prima dată, lumea...