O bufniță, un pescăruș și un bufnițoi
Mă țin de vorbă în dimineața de joi
Din vorbă-n vorbă mă trezesc că vântul
Se împrietenește cu gândul că
Bucuriile aniversărilor trebuie cultivate
Cu iubirea sfântă a ceea ce-a fost
A ceea ce este și a ceea ce va fi
Stejăreii lui Isidor cresc sub ocrotirea Sfinţilor Trifon şi Spiridon...

Peste cerul amintirii Y-greceam a tăvălug/ se spărgea un bruș de lună pe o laviță la drum/ tu din pipa de alun/ pufăiai o clipă lungă-n prelungirea lui Acum/ și așa din colț de ziuă treci de marginea mirării/ și cu pata de culoare hașurezi sub dunga zării/ golful plajei ce-nvelește o-ntrebare: ai ajuns?

“O prospeţime nouă surâde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie…”

Să ne deschidem drumurile, potecile, cărările.
Uite, alege tu culorile, creioanele,
ia o pânză și câteva pensule
şi hai, fără radieră,
pictează-ţi gândurile,
visele, dorinţele!...

Clipele lungi ale dimineții de ieri
Încă nu m-au părăsit
Cărările inimii sunt pline de răscruci
O singură potecă mă duce și mă tot duce
Fără nici o răscruce
Până la scara cu iederă care coboară la mare

“Se duce, doar se duce și nu vine,
Cărare-aleasă numai pentru mine.
De când o umblu fără de răscruce,
Nu vreau să merg și ea mă duce…”

Până să-l întâlnesc pe Matematicarul George Oboroceanu din Giurgiu, priveam lumea cu multă îngăduinţă şi bunăvoinţă. Toţi îmi erau prieteni. George-i privea pe toţi cu suspiciune. Avea George o frică-n oase şi-o mare milă pentru “Carmen, Domnişoara de Mamaia”. Şi totuşi, dacă stau bine şi mă gândesc, ce avea George foarte bun erau perseverenţa și prietenia lui cu Sfinţii. Unul din sfinţii-prieteni ai lui George este sfântul de azi, Sfântul Trifon, ocrotitorul păsărilor, ogoarelor, livezilor şi viilor. Din tălmăcirile lui i la puterea i, o tălmăcire este aceasta: “E mai rău dacă în loc să sapi în sus, sapi în jos după comoară, pentru că acolo dai noroc cu dracu…”

Și-n el nimic nu vrea să doară. Făcuse primul nod pe sfoară, zicând aşa, ca într-o doară: Când găsești în tine marea și prin punctul de mirare trece-o linie de zare, tu o lasă-n zbor, peste Țărm de RodAdoR. Cântă clipa asta-n mine și un zumzet de albine lasă-n litere de miere rugăciune și-o avere dintr-o zestre adunată pe o plajă minunată... Toate-și vor avea cântarea cu marea. Cu pensula imaginară acopăr pânzele albe cu nuanțele mării, ale cerului, florilor și ale zării… Dăruiește poveştii jumătăţi de cântec, jumătăţi de vis şi de cărare, o fântână şi-o căsuţă-n care la fereastră-i floarea-n aşteptare și-n care, fiecare clipă, fără tine, doare...

stă luna peste casa firii
şi ţine-n ea o poartă pentru vis
când eu ascuns după apus
revin cu alb de trandafir
mai beau un pic dintr-un potir
şi-n mov aprinzând, combinând
o flacără arzând, scăzând, tăcând în gând…

Din volumul Ochiul lui Orfeu, câteva versuri ale lui Nicolae Motoc, scrise cu mâna lui, la mine, pe Zmeu.
Zmeul meu de hârtie de la Pescărie este acoperit cu Pictură, Poveste și Poezie…

“ Grozav e de privit adolescentul rătăcit în mulțime asuprit/ Într-un moment de falsă limpezime de ispita unei aventuri/ Pentru care doar cei din jur sunt convinși că are chemare…/ Aici te privești fără speranță în sparte oglinzi/ De care depinzi deși nu mai vrei să te-aduni/ Din cioburi de gesturi/ Iar dacă asculți de legi/ Din adâncul depărtării doar sorcovit de ramuri/ Profetice de salcâm mai crezi că prin moarte/ Ești chemat să plutești în extaz deasupra mării…”

Poetul, prozatorul și eseistul Nicolae Motoc s-a născut la data de 1 februarie 1935, la Fetești, județul Ialomița. Absolvent al Colegiului Național „Mircea cel Bătrîn“ și al Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu“, unde l-a avut coleg pe Nicolae Labiș…

Constanța, Joi, 1 Februarie, 2024