cum ar fi să-l găsești dormind lângă pragul ușii tale,
în timp ce te gândești,
nostalgic,
la ziua pe care o lași în urmă
și cu speranță la cele următoare
între ele singurătatea ce-atârnă,
precum un liliac,
prinsă de peștera în care zaci,
dar căreia, din obișnuință, îi spui casă

deschizi ușa și-l ridici cu grijă,
să nu-i tulburi prea tare somnul
îl pui pe canapea și-l privești;
nu pare nici străin, nici încruntat,
nu-i nici lat, nici tăios
și nici nu are o culoare stranie
cât să-i bănuiești vreun gust amar
privindu-l,
știi că a doua șansă nu vei avea

pui într-un ibric apă și-n apă ceva
și focul îl folosești
exact la intensitatea rețetei pe care nu o știai,
dar pe care o intuiești,
ca pe o revelație pe care
n-ai să o spui nimănui,
din lipsă de timp

nici nu mai contează ce pui în ceașca aia,
importantă este tăcerea care
se așterne după ce a băut-o
știi că e inert, dar viu
și nimic n-are să-l doară
cât timp tu îl vei scotoci
prin măruntaie

doar pierdere de timp, îți spui
au trecut de atâtea ori
atâtea părți de timp
și n-ai aflat nimic
căci în el n-ai să afli vreo cale
ce n-are să fie fără să fi fost
numai dorința este partea vizibilă
a corpului ce-l ții anesteziat de atâta vreme,
doar pentru că îți tot repeți,
de ce
o întrebare pentru care nu ai antidot

este răvășit și inconștient
îl scoți din casă și-l duci
între umbrele țesute pe marginea de noapte
și pe marginea de zi
acolo îl părăsești
și-apoi
îți spui că în timpul rămas ai vreme să dormi
cât să prinzi un vis frumos
în care să te prefaci
că tu ești cel care împletește coamele cailor
ca și când ai fi stăpânul hergheliei,
uitând că sunt cai sălbatici și nu au stăpân
și că ei te poartă,
în galop,
doar inima care a învățat să bată
în același ritm
cu inima lor