Dumnezeirea am descoperit-o mergând cu bunica la biserică
în fiecare sâmbătă mă spăla pentru a doua zi
în copaia de lemn cu săpun de casă
duminica mirosea a flori și lumânări
hainele bune se purtau tot atunci
ochii ei plângeau toate crucile din cimitir
și cel mai mult stătea la bunicul pe care îl știu doar dintr-o poză
așezat pe scaun
cu mustățile albe părul alb
ochii săi mă priveau cu blândețe
apoi se muta bunica la mormântul Nuței fiica cea mică
plecată într-o vară fierbinte ca focul
de acolo începea împărțirea colivei
colacilor copți pe vatră
și bocitul cu voce abia șoptită
ați plecat dragii mei ați plecat și m-ați lăsat aici să mă lupt singurică
gândul pe care il auzeam lângă candelă în fiecare seară

era bunica o mână de om
cu un suflet până la Dumnezeu de mare