umbra mea este un ecou.
dacă o ascult îmi spune,
șoptit,
cuvinte din golul în care
îmi stau ascunse gândurile.

umbra mea are inimă.
dacă o mângâi tremură,
ca un fir de sânge
care îmi resuscitează
ființa pietrificată.

umbra mea nu are umbra sa.

între ploi,
se ascunde în umbra din mine.
se leapădă de sine,
se lasă sorbită
în trupul ud,
până la cântecul
a trei curcubee,
până când felinarele
se aprind sub stele,
până când,
crăiasa nopții
hipnotizează maree.

este o umbră speriată,
pe care am găsit-o părăsită,
uitată,
de prin vremea
când lumea dormea sub cenușă.

într-o noapte,
când toate umbrele dormeau,
mi-a povestit
că a fost o vreme în care
se furișa printre uluci,
în livada cu meri înfloriți.
era o umbră mică pe atunci,
timidă, ușor speriată
se juca cu petale
și cu o rază de soare,
pistruiată.