Actul scrisului (actul literar) este ca o oglindire a eului autorului în sinele său, surprins într-o anumită stare, precum și în conștiințele celorlalți, ale contemporanilor cititori. Starea poetică reprezintă cel mai secret element al textului literar scris, de care deseori nu-și reamintește nici însuși autorul când recitește peste ani din propria operă.

Ne dă ghes talentul. Lumea joacă roluri. Lumea "creează" și se recreează. Ceea ce este mai important la poemele lumii mi se pare a fi chiar dublul lor rol, primul de a conduce spre identitatea și unicitatea vieții autorului, care se confesează ori prezintă ceva (obiectul artistic) în intensitatea trăirilor sale, iar cel de-al doilea să releve celorlalți că seamănă mult în gândire cu ei și vede în adâncime realitățile și lumea misterelor, ca pe-o punte a recunoașterii reciproce umane. Cunoașterea artistică prin noi texte valoroase este dublă: pentru identitatea eului autarhic și spre diversitatea cunoașterii întregii omeniri.

Am depistat niște rosturi mereu valabile ale scrisului, ce pot fi aplicate cu succes mai ales de către poeți. Experiența activării pe site ne învață mult cum să scriem fără să greșim prea mult. Învățăm unii de la alții să fim cât mai buni, cât mai cunoscuți, ori cât mai... anonimi. Mie îmi convine numai ipostaza ultimă, de-a mă anonimiza prin scris cât de mult posibil. Iată aceste rosturi ale actului poetic, ale scrisului cât de cât inspirat, original:


1) Scrisul este mărturisire. Așadar discursul literar devine confesiv dacă actul creației se face în deplină sinceritate. Ar fi de observat faptul că nu tot ceea ce zboară se mănâncă, nu tot ce scrie poetul constituie și adevărul vieții, părere personală. Deseori se înfățișează în versuri si în cântece, îndeosebi într-un lirism regizat (eul poetic aparținând unei alte persoane decât cea a autorului acelui text liric) și eșantioane din gândirea altor oameni, uneori și V.I.P.-uri. Monologul liric poate fi și un fel de monolog dramatic dacă poetul face pe actorul ce interpretează un rol mai mult ori mai puțin fictiv.
De exemplu, în unele poeme poeți mai inventivi și poete mai boeme își pot imagina că sunt combatanți pe front, sau câte un homless, alcoolic, killer, diller, gigolo, curvă. Tot confesiuni lirice vom citi, nu altceva. Nu sunt însă mărturisirile eului liric propriu-zis.


2) Scrisul ne învață ceva, fiind o formă de cunoaștere. Există o temă dezbătută din punct de vedere literar chiar și în cel mai scurt text beletristic. În consecință, scrisul devine un adevăr formulat într-un mod artistic, nu ca în vorbirea cotidiană. Adevărul poate să doară, se zice. Adevărul poetului, livrat cititorilor poate să supere pe câțiva sau pe mulți, însă este un adevăr apărat de statutul său literar, dacă seduce publicul. De exemplu, în roast-ul de la IUmor pot apărea în text (discurs supus evaluării juraților) și apostrofări, jigniri, păreri controversate despre anumite subiecte arzătoare, însă dacă umorul performat este de calitate, atunci numărul devine delectare pentru publicul spectator. Actul artistic ajunge să fie perceput drept unul de magie, iar monologul dramatic, liric ori epic se transformă într-un text literar-teatral aplaudat.


3) Scrisul este o punte a recunoașterii asemănărilor dintre poeți și cititori. Dacă poetul nu este înțeles într-un anumit text de niciun cititor, atunci este vina autorului, deoarece nu a făcut mesajul accesibil, fie în conținut, fie în forma sau expresia aleasă de el. Însă dacă măcar un cititor dovedește că a înțeles ceea ce a scris și înțeles autorul, apreciind și forma textului citit, atunci publicul ce se plânge că nu înțelege mai nimic nu are dreptate și va trebui să citească mai bine, să interpreteze corect scrisul al cărui conținut se lasă greu decriptat. Aici e cazul lui Ion Barbu, ori al unui Nichita Stănescu din "11 Elegii". Pe site îi observ scriind așa, mult mai complex decât alții pe Ionuț Georgescu, Bogdan Geană, Liviu Nanu ș.a. Pornești înarmat să-i înțelegi, nu dezarmat în obișnuința de a auzi doar poeme lesne decriptabile, cântece obștești de pus pe muzică. Se poate scrie și desființând orice muzicalitate, discursivitatea poetică postmodernă fiind și gândire speculativă, și boemă, și solilocviu liric ori epistolă camaradească plină de nostalgie, dar nu pentru mulți, ci pentru puținii cunoscători scrisă.


4) Scrisul are continuitate de la un poem la altul, de volum la altul, de la o perioadă de creație la alta pentru același autor. La fel și cariera lui Mihai Bendeac are continuitate, oriunde ar încerca să producă stand up comedie, roast-uri, ori să prezinte reflexiv umoristic lumea contemporană. De la emisiunea "Mondenii", trecând prin teatru și film de comedie până la "IUmor", apoi înapoi către lumea teatrului.


5) Scrisul se hrănește mereu din alte scrisuri, chiar din curente sau direcții artistice de demult. Intertextualitatea și chiar parodierea unor alte convenții romantice, simboliste, moderniste, neomoderniste ori din avangarda literară sunt câștiguri pentru orice scriitor contemporan, cu condiția să nu se ajungă la imitații, la repetarea unor mesaje literare ori a unor poetici care au fost de mult originale. De aceea poeții trebuie să citească tot ce s-a scris în literatura națională, să fie la curent și cu ceea ce se publică în prezent mai notabil.

Va urma.