Acolo, de la umbra salcâmilor și mai la vale, te regăsesc mereu, dar tot mai trist. De ce? De ce n-ai zâmbetul acela ce se prindea de fiecare răsărit, de oricare apus? Și pașii goi ce îți sărutau țărâna, lăstarii de iubire ce-ți încolțeau în vene, setea de toată clipa cât să te-ajungă depărtările toate și…
Nu-s trist. Doar poposesc să dau răgaz aducerilor aminte și-apoi voi cânta alt cântec, pentru alte aduceri aminte, până voi împreuna toată valea; într-o mână voi ține răsăritul, în cealaltă apusul și tălpile-mi vor săruta țărâna.