Totul pare încremenit, o liniște adâncă, ca și cum m-aș fi scufundat într-un somn, am sentimentul straniu că timpul a înghețat. Cât va trece până să mă trezesc? Să mă strige, să mă cheme cineva! Îmi doresc să aud o mișcare, un zgomot, sa intervină acel exterior, singur nu îndrăznesc să întrerup nemișcarea. Pagina scrisă se datorează dorinței mele de a o înțelege și analiza această stare ciudată și nouă, nemișcarea. Dar nu, probabil am nevoie de o schimbare de ritm, pașii prea repezi obosesc și eu sunt abia la început. Port sub pleoape albastrul copilăriei, soarele se mută la mine în piept și grădini din nou înflorite topesc instinctiv fioruri de gheață. Încep să exist... Plenitudinea, perfecțiunea strălucesc se contopesc cu adâncul ființei. Pentru a câta oară în tăcere, pot fi?! Dincolo de rațiune fără să caut, văd, aud, simt șoapta vântului răvășind firul ierbii, picătură adăpând rădăcina împreună cu ploaia oceanul, seninul și norul împreună cu cerul, lumină și întuneric împreună cu soarele și luna, clipă împreună cu timpul prezent. Dacă nu ar fi cuvintele așternute pe foaie chiar aș crede că am pășit, dincolo.

un singur tacâm –
inimi îngemănate
pe ceașca de ceai