a fost prăpăd de fulgere în cer
un ceas întreg pân` după miezul nopţii
fără de tunete spăimântător
doar muget grav tremurător
prevestitor de moarte...

în sânul nopţii singur în balcon
sub bici de foc ce-mi vătăma retina
realizam cu încetinitorul
cum muritorul care sunt
se lasă fără de durere
înjunghiat până-n plăsele
de recele cuţit de gând:

în universul fără de hotare
cu fără sau cu trup de sunt
părând că duc pământul legat de picioare
fiind întruna centrul lui
mă zbat aiurea-n nemişcare
şi-atunci de ce m-aş teme că-s nevrednic?
şi fulgerele s-au oprit
vremelnic doar cât să înceapă ploaia...

m-am aşezat mai bine în şezlong
s-ascult cu ochii-nchişi cum gâdurile mele
pierdute-n timp se-ntorc şi-mi bat în geam
cu bune rele...

când ploaia s-a oprit eram
trist
dar oare de ce şi zâmbeam?...