mai rău ca semnul întrebării sunt cocoşat de întrebări şi-n mintea mea, aşa cum e, puţină, înceţoşată ca un nor, caut o rază de lumină să nu mor prost de tot când am să mor.

creştin fiind, trăind în aste vremuri tulburi la început de veac demenţial, l-am întrebat pe Dumnezeu de ce a trebuit să fiu ca om cărând în cap atâtea nerăspunsuri, dacă există cum exist şi eu. tăcere.

să-l pot găsi am mers din mamă-n mamă până la animalul fără de cuvânt apoi, mai jos la prima proteină, din viaţă până-n mineral, atom, foton, şi-n zidul de-ntuneric al neştirii am dat de-un tremur ca un gând, de prima cuantă. m-am cutremurat: aici e Duhul Sfânt şi m-am întors uimit gândind: o, Doamne, cât timp ţi-a trebuit în tremur să petreci prin barioni, mezoni, leptoni, şi Tatăl să fii în fotoni, izvorâtorul de lumină, şi câte încă alte veşnicii să umpli întregul univers cu tine, punându-le pe toate-n echilibru, (ce-i drept, şi-o recunoşti şi tu, periculos de instabil)
s-ajungi să-ţi faci o jucărie asemenea cu tine, omul.
şi uite-aşa din mamă-n mamă până la mama mea când ţi-ai adus aminte că-n tremurul de la-nceput eram şi eu şi m-am născut să-ţi fiu miros şi gust, auz şi văz, şi simţ tactil,
cuvânt să-ţi fiu să-ţi laud şi să-ţi cânt întreaga-ţi fire.

trei martie, ziua numărului pi.

gândul fuge de la imaginea literei greceşti la Poarta sărutului şi mă întreb dacă diametrul Mesei tăcerii încape pe deschiderea porţii? zâmbesc la o aducere aminte...
pi, număr iraţional. şi iar un gând, P.I., iniţialele numelui meu şi iar o întrebare: cât de iraţional oare-s şi eu? hm, la câte prostii am spus şi am făcut la viaţa mea...
dar stai aşa că e şi număr transcentent. o, este cu totul altceva, Doamne, ce-mi place-acest cuvânt cu înţelesurile-i toate: EU, UNU,ADEVĂR, PRINCIPIU, UMANISM, INTUIŢIE... auzi tu,
polinomul trăirilor mele nicicând nu va fi egal cu zero. aşa da. ho, ho, nu te-ambala, nu te umfla să nu păţeşti ca broscoiul din fabulă, Ioane...

(urmează 20 martie, ziua fericirii)