o cioară grivă era prietena mea
pe vremea când lumea rea nebună mă numea.
cioara își ridica colanții peste glezne și pășea
în noroiul mundan, în absurdul cotidian și aparent adăsta.

când pliscul își deschidea
și vocea ei părea pătrată, parcă nu se potrivea cu ea,
era prea umană și vedeam că și ea era mai presus de sine un specimen
așa cum și noi, alde oameni, suntem crescuți și modelați laolaltă,
toți pentru unul și unul pentru toți,
ceea ce face de prisos voința noastră idioată, personală și individuală.
și cioara grivă avea pliscul ei, dar mai presus de asta, avea un plisc mare
ca o coasă neagră și grea, greu de ținut pe umăr.

și ce greu ne era să aflăm că avem ochi pentru ochi
și dinte pentru dinte, adică vedem și auzim și ne hrănim
pentru beneficiul speciei totdeauna.
dar și pentru noi înșine,
și pentru noi, căci prin fiecare dintre noi crește
în grădina raiului o altă floare.
prin mine de exemplu în noaptea asta luna are culoare
și gust de lămâie amară.