Omul utopic detestă ordinarul, naturalul, firescul, profanul și laicul pe care le consideră degradante și cu o doză de sacrilegiu, apreciază extraordinarul, uluitorul, uimitorul și extravagantul, percepe în meta-uri nivele evolutive superioare și transcendentale și în extra-uri superlative de natură utopică.
Omul distopic are idiosincrazie la utopii pe care le consideră impregnate cu imposibil, iar viziunea sa își imaginează mundanul în sens depreciativ, negativ și inferior.
Omul distopic este un sceptic a cărui conștiență filtrează și rafinează întunericul, iar omul utopic este un optimist care a asimilat idealurile, visele și sensurile pure.
Omul utopic experimentează în viața sa în care și-a integrat purul inactual și neadecvat lumii actuale, sensurile sale, coagulează superlativul absolut și fericirea supremă.
Omul utopic și-a tăiat legăturile cu teluricul cu impurități maculante și și-a creat din concepțiile utopice o extra-lume și o extra-traiectorie care se intersectează cu mundanul și pseudo-traiectoria doar în punctul nodal ce înglobează suprafața a fi-ului.
Nimicnicia alunecă de pe structura timpului și se prinde de axa non-timpului care îi absoarbe substanța diluată și minusculă și fără substanță nimicnicia decade în nimic pe care-l frecventează cu viziunea sinistră și obscură fatalitatea vulnerabilă la asalturile neființei care vrea să uzurpe viul asimilat de fiind.
Când nu faci nimic nimicul face totul în locul tău și mentalul gestionează doar nimicnicia care transplantează minimul în a fi-ul pe care se mulează concepția degenerativă și decadentă să nu faci nimic.
Nimicnicia se vrea finitudine, căci punctele ei vor să se mărească și să capete arie și perimetru, să dețină forme, consistențe și substanțe.
Țelul de a dobândi finitudinea se aseamănă cu țelul omului de a se integra în absolut transcenzând de o puzderie de ori finitudinea.
O nimicnicie având o voință smălțuită de personalități cristalizate, dacă o asimilează nimicnicia, o determină să absoarbă substanțe diferite și diverse de la fatalitate, blazare, pasivitate și slăbiciuni și nimicnicia pretinde statut de entitate înlocuind stările negative și eurile morbide cu stări pasive și euri sănătoase dar minuscule.
Nimicnicia se întrezărește în blazare, defetism și fatalitate, iar optimul poate fi construit din materiile perfectibilului, beneficului și randamentului și acesta eficientizează viața micșorându-i hiatusurile și golurile generate de consecințele lui să nu faci nimic.
Optimul transsubstanțiază nimicnicia într-o plenitudine care prezervă maximul împotriva adicțiilor și a viciilor majore și cronice și când nimicnicia răbufnește se profilează fulminant non-sensurile care dacă izbesc viața o inoculează cu zădărnicii, deșertăciuni și renunțări făcând un pattern al supraviețuirii cu ambiguități, fragilități, simptome și deprimări în miezul ei și o soluție ar fi infuzarea supraviețuirii cu pozitivități pentru a o sălta în adaptabilitate.