poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-05-11 | |
Poate ar fi trebuit să-ți vorbesc altfel
când stăteam pe canapeaua ta în diminețile acelea reci iar prin mirosul sintetic al odorizantului de cameră aproape că-ți puteam simți inima bătând în inima mea și aveam impresia că te știu. Trebuia să-ți cer atunci să-mi scrii numele de mână, să văd cum legi literele care mă compun și trebuia să te întreb atât de multe despre tine cum ar fi la ce oră te-ai născut, dacă era zi sau noapte sau poate stătea să plouă, care este prima ta amintire și ultima pe care-ai vrea s-o uiți. Trebuia să-ți cer să-ți deschizi inima și s-o lași să sângereze pe masa de cafea din fața noastră, s-o golești de tot ce ai simțit vreodată, să-mi fi spus unde doreai să te ducă viața și dacă mai ai mult de mers până acolo. Ar fi trebuit să măsor adâncimea sufletului tău, să știu cât întuneric ai strâns în el și unde ai îngropat o parte din tine. Ar fi trebuit să-mi spui despre frică și despre gândurile tale cele mai negre, dacă ai vrut vreodată să dispari, dacă plângi uneori și dacă te simți singur în lumea asta plină. Trebuia să te întreb despre durere și regret, despre umbra ta, despre fața ta ascunsă trebuia să te văd atunci, în lumina dimineții care-ți îmbrăca sufrageria, trebuia să-ți cer să mi te arăți cu totul. Ar fi trebuit să te întreb când ai fost cel mai fericit, să-mi vorbești despre dragoste, despre prima dată când ai iubit sau când ai iubit cel mai tare și când nu ai mai iubit deloc. Trebuia să-mi spui secretul tău, dorința ta cea mai mare, ce speri să lași în urma ta, la ce te gândești când ești doar tu cu tine, ce visezi noaptea, ce te bântuie, care-i lucrul pentru care ai renunța la tot. Trebuia să te întreb cine ești, cine sperai că ai să fii, trebuia să te văd prin luciul ochilor tăi mici, să te descos acolo, să te descopăr, să-mi spui dacă ești împăcat cu tine și dacă ești fericit. Trebuia să te întreb toate astea în diminețile acelea mohorâte și ani mai târziu, la telefon, când timpul ne-ar fi dus mai departe și ne-ar fi schimbat sufletele. Mă gândesc uneori că nu o să te mai văd niciodată și că viața o să mi te ia de tot, iar inima mea se îngrozește că o să-ți uit chipul, o să-ți uit vocea și-o să uit totul, o să fie ca și cum n-ai fost nicicând și nu o să mai apuc să te-ntreb vreodată de tine, de cum e vremea acolo, cum sunt zilele tale și micile nimicuri care nu mă fac să te știu mai bine dar sunt de-ajuns ca să știu că ești încă aici. Mă gândesc că nu o să pot niciodată să-ți spun toate astea și nici măcar nu-mi doresc s-o fac, nici măcar nu aștept, doar știu că sunt lucruri ce nu pot fi oprite sau întoarse cum ar fi timpul, pe care-l îngrop în mine, pe care nu-l pot întoarce în diminețile de demult și nici nu-l pot opri acum să nu-mi crească-n suflet regretul că nu te-am știut și că nu te-am întrebat atât de multe atunci, în orele acelea reci și nemișcate de noiembrie, între pereții apartamentului tău, când zilele treceau ascultând în surdină muzica ta preferată și trec și acum, trec și trec peste noi și nu ne fac mai buni. Ce mai faci?
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate