mai beau câte-un stih în liniștea de carceră a odăii
cititorul mă pune la masă să-mi dea demâncare slovele ce stau a se naște
nu știu unde mă va duce drumul alb al hârtiei,
penița are în pisc un morb de tăcere, urlu să-mi aud cuvintele
așezându-mă în timpanul clipei, aceea singură, să zic
mica eternitate din clepsidra ce nu prăvale nisipul,
în dedesubtul ei stă deșertul lui ieri, deșart mi-am dus traiul
și fără lumină, să zici că am sădit adevărul,
grădina minciunii nu crește floarea-ntrebării

cititorule, ochii tăi mă împing la crima amăgirii,
mă obligi la fărădelegea nimicului, că mare ți-e dumnezeul privirii
de mă văd nevoit să sting cu cerneală focul albului de hârtie
să-ți dau demâncare văzului vorba

- enorm enigma-n foaie se-ntinde înainte
și gem șoptit în ușa odăii de cuvinte -

cititorule, crede-mă, scriu doar de ochii tăi, să nu mă vadă murirea,
cer de la tine viață-n spinarea imortalității
vorba mea să dăuneze uitării, așa cum e ea, slăbănoagă la minte, vorba mea