Imperfectibilul are apetență la surogate pe care le asimilează integral, căci surogatele au consistență de hibrid, superficial și inferioritate și împânzesc o viață îndreptată înspre iresponsabilități acutizând inepțiile, neasumarea și sinecura.
Imperfectibilul este impasibil și indolent la erorile pe care le face, încadrându-le în hiatusurile temporale și profesionale, în timp ce perfectibilul este afectat de erorile proprii și le cercetează pentru a nu le mai repeta și când își atinge unele obiective se consideră îndreptățit să aspire la obiective mai grandioase, exponențiale, de mare cuprindere, amplitudine și valoare.
O voință cristalizată și puternică îl îndreaptă pe om înspre perfectibil ceea ce este echivalent cu autodepășirea, autoperfecționarea și automotivarea care sondează maximul pentru a-i absoarbe energiile intense, dense, de anvergură propulsând omul înspre sensurile irizând benefic din viitor și care accelerează evoluția corelată cu estetica și progresul.
În imperfectibil se înscrie o voință anemică, indolentă, apatică și letargică care-l împinge pe om înspre confortul iresponsabilității care evită competiția și se atașează de cooperare, filantropie și întrajutorare.
Omul este o ființă energetică, căci energiile pozitive, non-energiile sau lipsa lor impulsionează sau influențează negativ sau induc torpoare și lene omului.
Omul trăiește printre erori, minciuni, iluzii și neputințe, iar socialul este împânzit de bârfe și conveniențele sale sunt mânjite, pângărite și terfelite de lubric, concupiscențe, adicții și ridicol.
Omul se prinde mai ușor de negativități decât se atașează de pozitivități, îi este mai lesne să facă rău decât bine.
Erorile dacă se strecoară în vocație îi schilodesc valoarea, îi malformează profunzimea și îi viciază adevărurile cu trend descendent.
Erorile infiltrate în dialectică dezmembrează structura acelor adevăruri pe care erorile le înlocuiesc și dialectica omului capătă aspecte de hibrid, surogat și falsitate.
Erorile creează un câmp al falsității care înconjoară omul având idiosincrazie la adevărurile curățind calitățile de substanța maculantă a defectelor având coeziune cu inferioritățile.
Cu fiecare eroare omul mai pierde o secvență din dimensiunea ființială construită din aptitudini, vocații, creație și estetică, iar cu fiecare adevăr asimilat omul își adaugă încă o ramificație la dimensiunea ființării întărită și prezervată de esențialitatea omului.