A fost un accident –
trebuie să-i fi spus –
iar ea nu înțelegea de ce, că doar nu o fi singurul
p...o...
d...ă...
El e la școală.
Adevărul e că m-am gândit mai mult la mine
decât la ea
sau chiar și decât la tine.
Este imposibil.
L-am lăsat de dimineață.
Dar nu știai că a plecat îmbrăcat în negru ca un semn rău.
Dacă nu ar fi fost soarele de mai
ar fi mâncat ouăle alea fierte
iar mai târziu,
când seara aducea mirosul copacilor în floare,
puteai să-i săruți ochii adormiți –
doarme și acum.

A fost un accident –
așa scria cu negru pe alb,
dar accidentele nu sunt cele în care nu ai de ales?
Mergând cu marunțișul în buzunar în ziua de 14
am simțit că mai degrabă am ales eu pentru tine.
Ce întâlnire teribilă cu ochii mei
la 10:00 dimineața!
Trebuie să fi fost foarte frumoasă deja în doliu,
iar tu mai aveai foarte puțin.

A fost un accident –
așa s-a spus și la știri,
dar puteai mereu să faci la stânga decât la dreapta
sau să continui să mergi –
nu era nevoie să vezi gardul albastru,
nici să cobori treptele,
nici să calci nămolul alunecos
sau să mă auzi râzând.
Am zis în gând ”vino”,
dar puteai să-ți astupi camerele inimii.

A fost un accident –
am spus și eu stând pe canapea.
Am adoptat această propoziție
care a devenit mantra mea
în timp ce mă ștergeam de tine cu buretele.
Până la urmă, cerul arăta la fel la apus,
televizorul mergea,
păsările zburau spre zare
și în curând aveam să deschid ochii.
Ne vedem mâine, am bănuit.
O zi de miercuri trecută ca o glumă.

A fost un accident –
repetau în unison statuile din bănci
cu lacrimi mari și teribile,
eu doar o umbră cu ochi uscați
care unduia printre ele.
Și ce liniște, ce vaiet!
Banca ta e goală – dormi.
Până la urmă,
el știa.
El te-a iubit, Cristiana.

A fost un accident –
după asta te-ar fi recunoscut
când nu te mai întorceai acasă.
Nici nu i-am mai văzut ochii de dimineață.
Te așteptam ținând-o de mână și după umeri,
noi la mal, tu – cine știe unde? –,
mâncând în bucătăria ta mică legume și salate
până joia următoare
când te-ai hotărât să vii.
Am auzit ca arătai la fel.
Doar că, mergând cu tine prin soarele dogorâtor
până după Grădina Zoologică,
ți-am simțit mirosul schimbat
și am înțeles că făceai parte din altă lume.
Am înțeles că erai chiar tu acolo
închis,
ferecat –
dar nu tu.
Tu ai venit câteva zile mai târziu să mă săruți pe obraz.

A fost un accident –
am oftat cu toții stând la masa ta
mâncând alte legume și salate –
mi se pare stupid să mâncăm
când el nu e aici.
Dar el e aici, cu noi.
L-am auzind râzând.
Până la urmă, n-ai mai mâncat de miercuri dmineață.
Nu ne-ai mai văzut de miercuri dimineață.
Nu ai mai răs cu noi de miercuri dimineață.

A fost un accident –
verdictul final
după ce ți-am serbat ziua
pentru prima și ultima oară
într-o zi senină de vară, de 13
și septembrie ți-a șters de tot numele.
Nu te-am mai văzut în bancă
sau la terase,
nici nu ai mai venit cu mine la vernisaje,
iar în drum spre casă
nu ai mai întârziat pe bulevarde cu capul în poală.
Tu te-ai schimbat –
dar vorbim noi altă dată.
Aș vorbi și acum
dacă nu ai dormi de miercuri dimineață.