Acum, 7 martie 2020, voi nota din nou câteva concluzii despre ”politică”, mai bine zis despre percepția oamenilor simpli asupra politicii, fiindcă politica are de-a face cu oamenii mulți și proști, după cum bine știe toată lumea și eu notez încă o dată câteva concluzii, fiindcă am fost și sunt agresată de oameni, în general de mulțimea flămândă de minciuni, lucru care era foarte clar când locuiam în capitală, dar e și acum și a fost de-a lungul vieții, fiind eu 35 de ani și jumătate aproape complet singură și săracă, de la început cu forța, nu prin sau datorită unor defecte ale mele. Am avut și mai am încă destule dovezi că am fost mereu agresată, inclusiv de vecini de bloc și că există pericole de moarte reale, nu imaginate doar de mine, așa cum cred proștii, fiindcă li se spun minciuni că eu aș fi fost nebună.

Am povestit că în 1989 o colegă de liceu, O, nepoata unui cunoscut istoric, m-a vizitat o singură dată (una dintre excepțiile din prima parte a vieții mele de închisoare, în blocul unu) și mi-a adus în dar ”Scrieri moral-politice” de Kant, ceea ce, întâmplător, se potrivea cu felul meu de a fi ca aplecare intelectuală către filozofie, dar mai era și o relație între mine și scriitura lui Kant și filozofia iluministă. La examenul ulterior de admitere la facultate am avut de scris despre Kant.
Toată lumea știe că oamenii inteligenți, mai ales cei de tipul meu, nu au nicio legătură cu politica și rar sunt analiști în planul abstract teoretic, strict filozofic, dar niciodată legat de evenimente particulare într-o anumită etapă istorică. Această îndeletnicire e rezervată celor care au anumite înclinații pe care nu le mai numesc acum, pe care eu nu le-am avut. Fiind un om respectuos și inteligent, era exclus ca eu să vreau să distrug poveștile și minciunile politice create de diverși intelectuali în scopul organizării sociale a doiverse grupuri de oameni, care nu pot discuta zilnic numai bârfe de cartier sau despre showbiz sau despre meciuri de fotbal. Ceea ce vreau să adaug este că mi se pare de bun simț ideea că până și studiile de politologie sau management în general fac parte din categoria acelor studii facile, în care concluziile teoretice valide sunt extrem de ușor de conceput și exprimat.
În plus, toată lumea știe că oamenii cum am fost eu – ceea ce am fost real, în ciuda minciunilor despre mine – sunt mereu oameni plini de bun-simț, tact, discreție, decență, respect pentru iluziile și prejudecățile oamenilor de rând, cei și cele care alcătuiesc fundalul politicii de buzunar, adică al lumii mass-media, al opiniei publice sau spiritului general al timpului. Niciodată cei ca mine nu intră în politică și nu comentează așa ceva și, în mod sincer și firesc, nu contrazic niciodată pe cei cărora mintea le fuge pe această cale. Așa am fost mereu. Așa e normal și decent, rațional și nobil, nu e ceva de condamnat, acesta e cursul firesc al celor inteligenți. Sunt totuși de acord că e bine ca orice cetățean să se intereseze de bunul mers al treburilor obștești, inclusiv femeile, care au în istorie experiență și drepturi politice limitate și recente. Dar eu am fost un om condamnat nedrept la moarte și tortură și am avut statutul clar de nebună, adică o sclavă, nu doar femeie, care nu avea cu cine schimba două-trei vorbe, o categorie de cetățeni care formal au doar dreptul de a vota în mod ironic, neavându-le explicit pe toate celelalte. Pirn urmare eu nu m-am interesat de știri și într-o vreme nici nu am avut bani de televizor, dar oricum nu aș fi urmărit astfel de ”emisiuni”. Adică emitere de talk-show-uri sau alte analize și concluzii despre recente evenimente politice de către placida mașinărie socială. Nici la vot nu am fost decât de 2-3 ori toată viața, fiindcă nu aveam legături cu alți oameni, nu fiindcă disprețuiam proștii.

Ceea ce susțin eu e că omul normal, dar inteligent, nu se amestecă în mod natural cu oamenii de rând, cu vulgul sau prostimea, cum mai sunt numiți oamenii și azi și real nici nu au ocazia să facă aceasta, adesea. De fapt, așa și este bine și de dorit, nu fiindcă oamenii de rând sunt mocofani sau că miros urât (eu fiind în acest caz cea pauperă), ci fiindcă e vorba de lucruri periculoase și e total inutil să fii curios să înțelegi pe viu psihologia mulțimilor. Înțelegerea acestor lucruri se produce firesc în mod teoretic, odată cu maturizarea individului. Așa am fost și eu și amestecul meu în viața proștilor s-a petrecut numai o dată în viață – singura dată când am cedat impulsului curiozității, dar fără să țin partea cuiva și fără să contrazic pe nimeni, respectiv la revoluția din 1989.

Continui azi în această postare, deci cu mai multe întreruperi, seria concluziilor mele legate de politică - o parte, fiindcă adesea unii proști credeau că eu trebuie să mor pentru minciunile politice ale unor idioți, minciuni despre care eu nu știu nimic.

Sau că istoria a fost rescrisă etc. Voi reveni la această idee. Ce importanță are cum a fost scrisă sau rescrisă istoria? Oricând putem muri și astfel o uităm și oricând se poate șterge sau chiar schimba. Cu ochii mei am văzut, de-a lungul anilor, că schimbarea sau minciunile din istoria scrisă se produc nu doar la revoluții sau alte schimbări majore, ci și de-a lungul timpului, lent, în orice fel de regim politic. Așa am văzut că mințeau în wikipedia legat de revoluție, unele lucruri clar nu fuseseră așa, fiindcă eu fusesem martor ocular (tata a fost ulterior obsedat de cuvântul ”ocular”, pe care îl repeta) în piața numită a Revoluției, dar eu nu am avut nicio legătură cu revoluția. Doar am scandat ce scandau acele femei, că peste noapte înspre 23 decembrie, au rămas mai mult femei acolo. Apoi, încet-încet, au mai modificat istoria din wikipedia și din manuale școlare în continuare.
Dacă întrebi un om simplu ce înțelege prin politică în mod serios, fără dicționar, el nu va ști ce să spună, sau va spune ceva legat de bani și putere, în mod confuz. Dar ce putere, veți întreba? Ce e aceea putere, în ce constă din punct de vedere fizic, material, fiindcă nu este doar spirit sau informație? Aici răspunsul e mai dificil.

Mi se spune că tinerii sunt atrași și păcăliți de mirajul ideologiilor despre care numai filozofii și oamenii de cultură știu ce sunt - adică ideo-logii.
Florian Pittiș avea un cântec chiar despre asta – ”fiindcă banii și puterea sunt pericole morale/ciclul vieții ne-a impus salturi mortale”, care venea la țanc pe viața mea de om sărac, înainte ca eu să fac acel salt de la etajul trei, din motive în întregime departe de bani sau sex sau politică.
Când am mers la revoluție aveam 18 ani încă, aproape 19, ceea ce a fost descris în cântecul celebru despre războiul din Vietnam. ”In Vietnam he was 19”.
Mai trebuie amintite, printre numeroasele cântece și produse culturale pacifiste cu care am crescut, cântecele formației Beatles, în special Revolution – unde ei se desolidarizau de aberația ideii de distrugere necesară pentru scopuri nobile, dar și ideea lui Lennon din Imagine – ”nothing to kill or to die for”, adică nu există sau să nu existe în sens utopic, nimic pentru care omul să se zbată să omoare pe alt om sau să se sacrifice pe sine. Dumnezeu știe că avea dreptate, așa ar fi normal. Toți cred altceva, dar Lennon avea dreptate. Și totuși ei spun că unii cred că trebuie să fiu omorâtă pentru scopuri politice sau pentru faptul că politicienii au mințit despre mine. (? Cei care susțin aceste idei grotești intră în mod ”telepatic” peste mintea mea). Voi afirma prima oară în acest text și voi dezvolta ulterior, că și individul trebuie să conteze, mai ales când e vorba de un om evident de valoare, cum am fost eu, chiar dacă femeie – în fața unui detaliu minuscul că istoria a fost scrisă greșit sau invers față de realitate, detaliu de fapt fără importanță, care nu atacă pe nimeni, fiindcă adevărul necesar îl poartă omul cu sine în memorie atât cât poate – ce rost are să învinovățeaască niște cărți? Fiind adevărul curat în suflet și gând, contează cum ești ca individ, ce muncești sau ce creezi intelectual, cum ești față de alți oameni ca personalitate și valoare intelectuală, ca bine moral și de caracter. Și eu am fost perfecțiunea, susțin eu. Ei susțin că vor să mor pentru că am scris adevărul despre ce mi s-a întâmplat mie la Revoluție și de fapt am fost torturată monstruos și obligată prin tortură să spun adevărul, că altfel nu spuneam. Istoria e scrisă de istorici - asta e treaba lor, nu a mea sau a dvs., dacă nu sunteți istorici. Pe lângă bunicul colegei mele O, și tatăl colegei I era istoric și mama ei la fel și astfel eu am fost numită în jargon psihiatric pacientă cu istoric, adică voiau să spună că în aparență cu trecut psihiatric grav.

Cei pe care îi deranjează minciunile politice sau din istorie sunt, în general, oameni proști sau oameni care vor să se folosească de niște minciuni nevinovate de fapt – fiindcă nu istoria face răul – pentru a crea scandaluri și a avea ascendent așa-zis politic dar de fapt social mai correct spus, față de alt proști, pentru a crea astfel altă politică de buzunar, cum am numit-o eu. Deoarece biserica globală a omenirii e sau fusese viața politică, este îndoielnic dacă în acest moment civilizația se poate dispensa de angrenajul politic ca de un apendice dăunător sau inutil.

Și cine sunt oamenii care cred că eu am mințit legat de revoluție și ceilalți din generația mea sau mai bătrâni nu au mințit, inclusiv cei care au scris istoria? Nu pot fi decât copiii și tinerii care au fost mințiți printr-o rupere a punții de legătură cu cei care știau adevărul, dar mai ales excepția o alcătuiesc copiii și tinerii care nu ”aud” nimic, adică nu percep gândurile altora, cum am fost și eu până în 2005. Deci o minoritate, o minoritate de care proștii care aud și știu totul își bat joc. Ceilalți știu tot ce pot ști, inclusiv despre politică. Au intrat mai demult oameni care au spus că pe oameni îi deranja faptul că am scris adevărul despre revoluție sau despre pregătirea ei din 84 când am venit eu în oraș – deși am scris public abia din 2012 și ei cred că eu de aceea sunt omorâtă, când, în realitate, ei ar fi continuat otrava și restul torturii și respingerea totală, cum era și înainte de moartea tatei și chiar înainte de revoluție în viața mea. În realitate am fost complet singură, izolată cu forța din 1984, deci nimeni nu putea fi tulburat sau deranjat de faptul că eu povesteam adevărul.

Spuneam că aveam aproape 19 ani la revoluție și nu sunt de vină că am mers acolo, pentru a vedea cu ochii mei ce se întâmplă. În realitate am fost înhățată de o gloată care se formase aparent ad-hoc la piața Iancului, aproape de fosta locuință a colegei și prieteneni mele din liceu, I (ulterior și familia ei s-a mutat). I venise cu o seară înainte, pe 21 decembrie 1989, fără să o chem, la mine și îmi povestise surescitată ce se întâmpla în piața Universității. Atunci am deschis radioul Europa liberă și am auzit și eu. Fenomenele revoluției din 1989 fuseseră pregătite de o serie de schimbări politice în întreaga lume europeană, despre care eu nu știam absolut nimic, dar mai ales în așa-zisul bloc sovietic – că și eu stăteam la ”bloc” oricum – și eu aveam să aflu acest lucru nu atunci, ci la mult timp după revoluție, deci nu știam nimic și nu puteam înțelege nimic. In plus, eram un om singur, în afara relației instabile cu colega I și eram un om tare chinuit de părinți, care mă băteau la sânge cu adevărat și făceau scandaluri enorme, fără motiv. Abia după mulți ani m-am gândit că ei îmi făceau mult rău cu pretextul că mă îndrăgostisem de un profesor care de fapt el mă sedusese, fără ca eu să greșesc ceva, deși în realitate așa erau părinții mei dinainte de momentul acela în viața mea și normal că nu le spusesem nimic despre acea ”iubire” idioată a mea.

Da, Lennon avea dreptate, și acest lucru îl confirma și I, fiindcă și ea asculta Bob Dylan, care, de asemenea părea legat de oamenii cum am fost eu.
Iar au intrat niște nebuni peste gândurile mele cu ideea ”deci nu pot să îi șteargă memoria” și alții ieri cu ideea ”lumea credea că tu ești mașină de război și tu ești un căcat”. Nu, nu am fost și nu sunt căcat și acel nebun greșește când crede că ”mașinile de război” (? ce or fi acelea) nu sunt căcat, dar cei buni și inteligenți da.

Voi relua doar câteva detalii din povestea mea legată de revoluție, fiindcă oricum am scris deja totul. Ei spun că am fost filmată la revoluție la fel cu ceilalți și din această cauză colegii și familia și lumea m-au disprețuit și m-au acuzat din acel moment, ceea ce eu nici nu am bănuit. Dar colegii mei de liceu erau oricum altceva încă din prima parte a lui 1989, după cum am scris și mai am puțin de adăugat în firul povestirii. Este posibil ca oamenii cu experiență să fi disprețuit naivitatea mea de fată singură și tânără, și săracă, dar acest lucru era ascuns oarecum vederii. Când am ieșit din piață și mă întorceam spre casă, m-am oprit în zori de zi la piața Amzei și am cumpărat mere de la un țăran hâtru și placid, care m-a întrebat cu subînțeles și șmecher – ”tot se mai luptă ăia acolo?”

Oricum, după derularea evenimentelor din decembrie 1989, nu m-am mai gândit niciodată la acea revoluție, în afara momentelor în care am scris adevărul despre ce a fost atunci, deci după 2007. Nu m-am mai gândit nici în timpul mineriadelor sau altor fenomene de acest fel. Nimic din firul evenimentelor zilelor și nopților ce au urmat – pe care le-am povestit – nu mi-a trezit vreo amintire din 89 și nici nu m-am gândit la ce se întâmplase atunci cu scopul de a înțelege. Amintirile mele de atunci au rămas intacte, așa cum le-am scris pe blog după 2012, cu mici goluri în memorie de la adunarea din piață, înainte de începerea acțiunilor violente. Totuși unii au venit în ultimii ani cu ideea că toți vor să mor fiindcă am fost martoră la revoluție (?!) și alții cu ideea de ce m-au ”distrus”, fiind evident că eu nu aveam să spun altora nimic. Nimic ce? Adică ce adevăr? Și cui? Și la ce bun?
Era evident că eu nu percepeam gândurile altora și nu vorbeam nimic în gând și că eram izolată din 1984, deci nu aveam cui să spun ceva sau să povestesc ce fusese atunci. Și cât de absurd – fiindcă, fiind evident un om normal, aș fi povestit numai celor care într-adevăr ar fi avut nevoie de acel adevăr și numai dacă m-ar fi întrebat sau ar fi fost vorba de așa ceva. Nu vă grăbiți să mă acuzați, voi explica puțin. Aduceți-vă aminte cum a fost la revoluție – și mai e și acum legat de implicarea mass-mediei în așa numite ”teatre” de război sau revoluție – o imensă mistificare așa-zis politică, în afară de politica cu rost și necesară. Unii spun că e și asta necesar, pentru prostime. Uneori un surplus de teroare și ură și minciună. Regimul anterior bătea veșnic pasul pe loc cu propaganda anti-războinică și pro-pace, la tv singura propagandă era cea despre al doilea război mondial. Ba chiar, în ultimii ani înainte de 89, nu mai era nimic. Imediat după revoluție au trecut la propagandă de tipul celei interbelice, apărând o mulțime de foști eroi și victime, și Rațiu și PNȚCD la piața Rosetti, ceea ce a trezit alte idei, ceea ce nu s-a terminat nici după peste 30 de ani, la fel cum ei mai peste tot unde merg se transmite încă muzica din tinerețea mea și Toto Cutugno încă vine la București. Înainte de revoluție situația era relaxată și nimeni nu făcea în școli sau în alte locuri publice propagandă pro-comunistă sau pro-URSS. Nu doar în școala mea era așa, nu mai povestesc în detaliu, e pe blogul meu. După 89 totul a devenit cumva prea multă minciună și teroare, prin suprapolitizare a vieții publice (talk-show-uri etc.), dar foarte mulți sunt fericiți în acest joc, așa că nimănui nu-i pasă, și eu nu aveam niciun interes să scriu adevărul curat, fiindcă nu am dreptate din punctul devedere al celorlalți. Aduceți-vă aminte cât de clar era imediat după revoluție că nu existase cu adevărat PCR, că nu existaseră comuniști ”buni” sau convinși de vreo ideologie, partidul s-a autodizolvat și era foarte clar că totul se pleca în fața noilor mode și idei, deci nicun om cu scaun la cap și singur, ba chiar nu doar cei singuri, nu ar fi strigat cu voce tare pe stradă adevărul, fiindcă era complet inutil și periculos. E vorba de oameni buni și oameni răi ceea ce vreau eu să spun, nu e vorba de politică. Repet, eu nu vorbeam niciodată în gând, dar eram un om normal și nu știam că alții vorbesc în gând.
Am văzut mulți ani la rând și în ultimul timp în media, propagandă de genul memorialul durerii, despre victimele comunismului și, dacă nu mă înșel, ei se centrează pe ororile din vremea lui Stalin și mai apoi așa-zis obsedantul deceniu, mai puțin pe anii vieții mele. Unii dintre cei răi de pe mintea mea spuneau că orice regim politic se bazează pe lagăre sau universuri concentraționare, din două motive – unu ca să aibă o legitimitate falsă a puterii sale prin existența unui țap ispășitor (ei spuneau că și eu am fost așa ceva, fiind închisă și chinuită de ambele regimuri politice, de parcă aveau nevoie de o proptea ca să se justifice, deși erau regimuri bune sau prospere, ori, dimpotrivă, mizeria vieții mele a ațâțat dușmanii regimului) și, al doilea motiv ar fi un fel de nevoie de energie fizică a stăpânilor prin practici de tortură care slăbesc trupul și creierul victimelor. Oricum, în cazul meu putea fi adevărul și dreptatea, adică măcar dreptul la muncă și să nu fiu otrăvită, mai ales dacă actualul regim e bun, dar chiar și dacă e rău.

Peste toate acestea s-a așternut legea tăcerii, omerta, cum spune mama mea. Tata mă lovea și cu ideea aceasta – ”răzbunarea lui Ceaușescu”, cu care eu nu am avut nicio legătură. Pe Ceaușescu și soția lui i-au împușcat la Târgoviște, evident de ce acolo. A fost un lucru urât, dar eu nu am avut niciun amestec, deci nu am niciun păcat de mărturisit în ceasul morții. Părerea celor răi de peste gândurile mele e că Ceaușescu nu a suferit toată viața decât puțin, dar eu da, și că ei cred că asasinatele politice sunt justificate în momentul în care acei lideri își pierd puterea. Eu nu cred asta, cred că a fost un lucru urât – care trebuie judecat omenește, nu politic. Ulterior, am găsit pe internet că cei trei copii ai lui Ceaușescu au avut în mare o viață bună și au trăit și prosperat oarecum și după revoluție. Nu știu ce e scris acum, îmi amintesc sila pe care o simțeam când, imediat după revoluție, arătau la televizor că chipurile tiranul avea la cada de baie robinete din aur masiv și asta li se părea revoltător. Dacă ar fi fost așa ar fi fost bine, că stătea aurul în siguranță. Și oamenii nu s-au săturat cu atâta – i-au asasinat și pe Itzak Rabin și pe Sadamm Hussein, din câte știu eu întâmplător, poate chiar și altele au mai fost.
Oricum mi se pare atât de absurd să vrea să mă omoare cineva numai fiindcă am fost martoră la revoluția aceea îmbâcsită. Din moment ce toți știau și încă știu - și mai știau și cei mulți din piață și din clădire – atunci ce aveau cu mine, de ce să mă lovească pe mine? Unii spun că tocmai așa au făcut ei revoluția, prin tortura și loviturile asupra mea. Alții spun că ceilalți care știau au vrut să mă închidă ca să devină ei stăpâni, călcînd peste mine. Eu într-adevăr nu am avut niciun amestec în viața politică, fiindcă, dacă aș fi avut, nu aș fi fost întreaga viață lovită, închisă, torturată, f_tă, săracă sau chiar nu aș fi fost deloc. Inventau sau credeau că nebunii sau proștii mă asociau cu diverse forțe politice, când eu eram doar un om singur și nenorocit.
Când s-a declanșat revoluția la Timișoara eu eram la Colun, în satul bunicilor și, în afară de durerea imensă în pântec, încât mă târam pe jos, în altă zi a fost cel mai spectaculos și înspăimântător apus de soare cu putință. Eram în grădină și mă urcasem în vârful dolmenului grădinii noastre. Cerul tot era roșu deasupra capului și de jur împrejur, chiar din vârf se vedea roșu. M-am învârtit în mirare vreo zece minute, nu puteam crede. Cel mult în spatele dealului Coasta să fi fost cerul mai liber de culoarea roșie, în rest, sânge peste tot – roșu intens. Acest lucru s-a calchiat peste expresia ”revoluție sângeroasă”. În viața mea au fost nenumărate astfel de exemple de potriviri lingvistice, deoarece așa e normal, așa funcționează psihicul, nu e o anomalie psihică, dar nu mai explic acum. Când m-am întors la București, după 16-17 decembrie 1989, am venit ca de obicei cu trenul de la Timișoara și oamenii vorbeau pe față despre acele evenimente, dar eu habar nu aveam la ce se referă. Ulterior am fost cu I și părinții ei istorici la filmul Stare de fapt cu Oana Pellea despre o doctoriță condamnată la închisoare și violată acolo, pentru simplul motiv că fusese martoră la revoluție și apoi ea năștea un copil arătat plin de sânge roșu intens.
Fiindcă nu aveam niciun fel de ambiții sau interese politice, nici măcar interesul de a înțelege organizarea politică a lumii, ceea ce presupun că e foarte simplu de priceput – oamenii (absolut nimeni), nu aveau cum să mă dușmănească sau să aibă ceva cu mine, mai ales fiindcă oricum nu am greșit nimic toată viața și nici nu am avut altfel de interese de grup, nu doar politice, comune cu alți oameni. Profesionale sau orice altceva. Ele m-ar fi ținut în viață și oamenii m-ar fi recunoscut drept ceea ce eram. Îmi amintesc acum coada de pe strada Batiștei la misiunea diplomatică a Vietnamului, lucru ce mi se părea bizar, poate pentru emigrare.
Totuși, înainte de a fi româncă, sunt om și cetățean al lumii, și am interese comune cu specia umană, deși eu presupun că nu există extratereștri. Pe de altă parte, ei spuneau că eu sunt apatridă sau că poporul are ceva cu mine și nu mă ”vrea”. Totuși există porunca să nu ucizi – dar ei zic că ei nu sunt creștini și că nimeni nu crede în Dumnezeu. De unde știu ei că eu nu sunt în același timp și poporul român, cu toată dragostea și binele întruchipate în spiritul adevărat, bun al lumii în general și al românilor totodată? În afara politicii fiind eu, ca orice om inteligent care nu se ocupă cu asta, totuși sunt româncă și doar un om bun și inteligent.
Notez în continuare încă câteva idei despre politică ale celor care intrau peste mintea mea sau ale mele. Unii folosesc expresia ”a cânta în strună” (și eu ascult destulă muzică clasică) cu ideea că unii mă omoară și spun răul mințind despre mine, cu scopul de a cânta în strună poporului, fiindcă poporul asta vrea să audă. Eu, fiind singură toată viața în mod clar, era evident că eu nu aveam cum să deranjez politica sau alte interese ale unora. Unii oameni extrem de abjecți au inventat că eu eram obsedată de ”putere”, culmea idioțeniei, când de fapt ei erau.
Au fost mulți cei care insinuau că eu am fost torturată și închisă și chiar că unii mă omoară în mod clar pentru interese politice. La un moment dat am cerșit din nou pe internet, neavând bani de mult timp aproape deloc. La un moment dat s-au oferit niște psihologi să mă ajute și m-au chemat la intrarea de metrou a Universității lângă Intercontinental. Am așteptat mai mult și a venit cineva cu o sumă mai mică decât așteptam – vreo sută-două de lei, în timp ce eu abia mă descurcam cu banii de la amanet, amanetând și scoțând mereu de la amanet puținele mele grame de aur. Unii spuneau că ei imediat știu că eu sunt nebună, fiindcă numai nebunii au bani așa de puțini. Acolo, în clădirea aceea, fusese odinioară sediul asociației 22 decembrie 1989 (când am fost eu la revoluție), care, nu știu de ce, s-a schimbat în asociația victimelor mineriadelor – eu nu am fost la mineriade. Era ideea că există teroare și persecuție asupra martorilor de atunci, și astfel asociațiile erau momeală pentru oamenii singuri și nenorociți. Eu nu am fost la ei. La revoluție mi-am dat întâlnire cu o fată peste câteva zile – eu m-am dus, dar ea nu a venit.
Vă dați seama, vă spun încă o dată, că e imposibil ca un om inteligent și integru să intre în politică, în afară de cei care se ocupă cu aceasta intenționat. A fi spus adevărul – la ce bun? Ar fi fost ca și cum aș vrea să expun teoria mea fantezistă despre faptul că ne aflăm în interiorul, nu în afara sferei pământești, nimeni nu ar crede, fiindcă ei cred că avioanele zboară de la sine, dar nu pot spune precis cum. Și dacă ar crede, la ce ar folosi? Poate ca să se respecte mai mult unii pe alții. La fel și cu politica. Din același motiv, legat de tema confuziei din comedii, este prezentată în manualele de literatură pentru liceu piesa Conu Leonida față cu reacțiunea, cu Efimița soția lui (mama îi spune Mițu pisicii mele) și ideile bieților oameni proști despre ”rivoluție”. Adevărul despre politică, dar adevărul curat, la nivele diferite de înțelegere a proștilor, nu poate duce la rău. Dar oamenii proști fie cred că răul e mai tare și superior, fie nu spun adevărul chiar în întregime, și unii proști trag concluzii greșite.
Unii spun că nimeni nu crede în politică demult, dar toți cred minciuni despre mine și chiar prezintă situația catastrofic, ca și cum pupitrul demagogului politic în era globalizării a fost înlocuit cu pupitrul celor care mint despre mine și oficiază astfel un panteism de circari.
Ar mai fi de spus câteva lucruri, pentru totdeauna ultimele lucruri de spus din partea mea despre circul lor politic și despre unii nebuni.
Unii au intrat peste mine de câteva ori cu ideea că ei omoară pe copiii trădătorilor și în niciun caz nu îi acceptă în societate. Această idee absurdă m-a mirat, fiindcă niciodată nu am avut fantasma denaturată că aș fi copil de trădător cum spun ei, și acest lucru era complet improbabil – unu, fiindcă părinții mei erau săraci și aproape singuri mereu (mama mereu se plângea odinioară de singurătate și zicea că e din cauza tatei, iar în ultimii ani se plânge mereu de bani, dar și înainte în toate certurile ei cu tata), și în al doilea rând eram evident urâtă și masacrată de părinți (dar oamenii nu puteau crede ce îmi făceau părinții). În plus, în al treilea rând, chiar dacă părinții mei erau trădători, eu eram totuși un om și chiar un om de valoare și se putea dovedi ușor asta, la fel cu otrava și celelalte torturi – dar ei m-au izolat cu forța.
De curând am primit răspuns de la A de la fundația Motivation și este negativ, ea îmi spune doar că există un centru de psihoterapie Hope cu prețul acoperit de casa de asigurări și să merg la medicul de familie deci pentru a lua o adeverință pentru a fi ”tratată” la Hope, ca și cum nu merit de fapt să aud glas de om, ceea ce e tare dureros, fiind, repet, aproape complet izolată din 1984, nu doar după moartea tatei.
Repet din nou ideea multora privind găștile agresive multinaționale din teoria martirului sau conspirației la care m-am referit, idee care intră în acord cu toate celelalte, dar poate e numai parțial adevărată. De exemplu colega L știa că Anda Călugăreanu, care era armeancă, locuise lângă blocul meu și că o altă fată din blocul meu era tătară. Ea, a cărei zi de naștere este azi, martie 2020, părea mereu să știe lucruri despre alții, iar eu nu știam nimic, că nu aveam de unde. În diversele instituții în care am fost înscrisă erau ce e drept, dat fiind faptul că eram într-o capitală, un amestec de etnii și culori de piele și ochi și păr de toate felurile – și chiar oamenii de culoare – negrii de la ambasada und elucra mama, indirect, și chiar asiatici – de pildă O, soția unui văr al mamei, avea ochii prelungi și înguști și fiul ei A a emigrat apoi în Japonia. La fel peste tot – inclusiv la bibliotecă sau în blocul meu de locuințe existau relații sau legături cu diverse alte popoare. Și da, toți au fost agresivi, exact cum am povestit în detaliu, dar eu niciodată nu am avut delir politic că ei sunt dușmanii mei etc., fiind o femeie inteligentă, care a înțeles singură adevărul despre lume. În definitiv, prima instituționalizare a fost în familie și chiar și familia mea se prezenta la prima vedere ca o adunătură cu multiple trăsături fizice și toate culorile posibile de ochi și păr și piele.
Sunt unii care își bat joc că ultimul meu cuvânt va fi ”peace”, nu doar fiindcă eu am fost în permanență un om calm și pacific, cu foarte mult atașament față de ideile de pace și bine în lume (în prima tinerețe visam pace universală și în definitiv, în afara poveștii cu Stan pățitul și încă vreo câteva anomalii, a fost o epocă de pace și prosperitate, din câte am aflat) ci și fiindcă am o pisică neagră și deci îi spun uneori cu drag ”pis” sau pisu. Am căutat în dicționar și am văzut că cuvîntul pisică provine de la pis plus sufixul ică. Ică fiind porecla tatălui lui I, istoricul. Deci, infinită pace, deși unii nebuni intră mereu peste mine cu ideea că va fi război și alții îi contrazic că sunt nebuni și nu are cum să fie război, fiindcă eu nu am avut niciodată legătură cu vreo forță politică. Vă asigur că din partea mea e cuvânt de pace zilnic că am pisică și că limba enlgeză e universal cunoscută și în plus și dvs. vorbiți adesea despre PCul (pisiul) dvs.
Mai este un singur lucru de spus.
Ceea ce ei numesc politică și eu am numit circ sau politică de buzunar, adică politica pentru proști prin gravitație în jurul martirilor cum am fost eu sau a unor scandaluri politice, pare a își crea propria lume de teroare și oroare, dezumanizată și hâdă și lovește în omul complet dezintersat de politică , adică omul inteligent cum am fost eu, care înțelege singur totul din realitate și nu aude gândurile altora, păstrându-și neatinsă umanitatea și căldura și lumina blândă pentru ceilalți, e adevărul, chiar dacă toți, și dvs., mă izgoniți. Îmi pare rău, eu nici sub amenințarea morții nu aș fi făcut așa ceva, adică să îngenunchez în fața unor draci sau oameni răi și să omor un om curat și bun. Mai bine muream. Ei (cei răi de peste mintea mea) au fost foarte surprinși că eu nu înțelesesem regimul Terorii, fiindcă tocmai erau 200 de ani de la revoluția franceză în 1989 și erau mirați, din câte mi-au spus, că eu nu înțelesesem că eram închisă pe viață la psihiatrie și ulterior sau tot atunci condamnată la moarte din ”rațiuni politice”, adică minciuni despre circul lor politic, ceea ce era imposibil. Astfel, ei mi-au spus doar un singur lucru – că au existat trei semne clare în viața mea despre asta și eu nu am descifrat, fiindcă nu aveam suficiente dovezi sau informații. Unu – a fost, se zice, că m-au închis la balamuc chiar în 1992, pentru a justifica și legitima, zic ei, destrămarea URSSului pentru care mă făceau pe mine responsabilă sau cutie a Pandorei, doi – am întâlnit-o pe psihiatra V care a urlat la mine că am delir și trebuie să mă închidă într-un spital pustiu fiindcă eu scrisesem puțin și despre revoluție că am fost acolo în jalbele mele de eliberare și drepturi începând cu 2002 (că dacă aș fi știut ce îi doare, nu aș fi scris acele adevăruri) și trei – că profesoara de istorie A de la colegiul unde am predat, căreia i-am povestit o parte din aventurile mele la revoluție, nu mai știu cum venise vorba, a chemat un psihiatru la ora mea și apoi tinerii nu au mai ascultat deloc de mine, dar nu îmi mai amintesc cu precizie dacă l-a chemat înainte sau după ce i-am povestit, recunosc, despre aventurile mele la revoluție. Ideea lor era că eu, fiindcă nu percepeam gândurile altora, nu știam că nu am voie să spun cu voce tare și poate nici în gând ce se întâmplase și că nu înțelesesem mesajele de avertisment prin forță și teroare. Dar eu vă spun adevărul curat: ei oricum m-au respins la locul de muncă și mă dădeau afară din liceu deși eram titulară, iar ceilalți care mă loveau, cu otravă și alte torturi, oricum ar fi continuat regimul lor de uzură asupra trupului și spiritului meu, chiar dacă nu aș fi menționat acele adevăruri.
Acestea fiind spuse, pot spune că am pus punct la acest intermezzo despre politică și voi continua zilele următoare cu restul povestirii.
Azi, 9 martie 2020, imediat ce m-am trezit, s-au luat unii de mine în gând cu ceva puțin neclar din această povestire – respectiv considerațiile mele legate de cuvântul ”pisică”. Acel paragraf este mai degrabă anecdotic, iar ei spun că e o ironie mușcătoare, deci e vorba de rea-voință, eu fiind binele și ei percepându-mi viața drept ceva grotesc și rău, când, în realitate, e vorba de bunătate și principii morale clare și curate ale binelui. Eu nu am dăunat nimănui. Acele concluzii despre pisică sunt aproape de adevăr, fiindcă cuvintele chiar se transmit prin fondul subconștientului – și ceea ce contează e forma lor, nu conținutul, adică sensul sau înțelesul lor. Se poate transmite și multiplica cuvântul piece sau peace în engleză, dar aceasta nu garantează că eu și alții avem același înțeles al cuvântului. De exemplu eu vorbesc cuvântul fericire, și atunci altcineva, aproape instantaneu, înaintea mea sau după mine, se gândește tot la fericire, dar noi înțelegem lucruri diferite prin fericire, în funcție de educație și caracteristici înnăscute. Acest exemplu de aparentă transmitere l-am ales mai simplu, dar, în realitate, lucrurile sunt un pic mai complexe, cu diverse variabile intermediare. Nimeni nu este singular, chiar dacă e singur.

Concluzii 3
Acum voi nota în curând concluziile finale legate de politică. Cineva a spus că unii oameni vor fi revoltați de concluziile mele politice, fiindcă ei au patimi sau pasiuni politice asemnea celor proști și mulți, în timp ce eu sunt un om rece și intelectual în analiza politicii, cum am fost întotdeauna, aruncată fiind de soartă printre oameni inuman de calzi și înfierbântați de politică, fie pentru că erau proști, fie pentru că erau vreun fel de agitatori politici, naiba știe ce, sau chiar nebuni. Nu intenționez să supăr sau să deziluzionez pe nimeni și întotdeauna am avut respect și grijă față de sensibilitatea oamenilor de rând, fără să mă amestec câtuși de puțin în politică, dar, fără să vreau, privindu-i pe ceilalți ca pe un fel de copii cu distracțiile și jucăriile lor. Întotdeauna am fost un om cu mult bun simț, chiar dacă oamenii m-au ținut izolată întreaga viață și nu am jignit și nici deranjat pe nimeni, nici din punct de vedere politic. Oricum am fost un om foarte tăcut și complet fără gânduri politice, fiind și exclusă din lume oricum. Om de mult bine, aș fi știut să pun mereu o vorbă bună pentru cei dragi, dar nu politică, dar ei mereu m-au izolat și au mințit despre mine. (Și în familie era ca în cazul colegilor de școală și liceu cu gașca lor - prin respingerea mea totală și batjocorirea mea își creau anumite structuri de putere și comunicare în cadrul comunității, de fapt în mod artificial, fiindcă mințeau, ce spuneau despre mine era fals și asta le structura și le organiza o parte din viața lor psiho-socială din care eu eram exclusă, practic singura regulă constantă a lor.)
Așadar să scriu încă o dată câteva generalități. Tot ce am spus mai sus e adevărul și ar mai fi de adăugat că așa am fost mereu. Eram pregătită poate să citesc și să înțeleg, desigur parțial, filozofia istoriei, (ca domeniu teoretic). Am căutat în dicționar definiția politicii și am găsit că e o activitate a grupurilor și claselor sociale, că cuprinde scopuri și mijloace de atingere a lor etc. Se pot face deci multe distincții. Una ar fi diferența față de conștiința sau credința politică. Desigur că politica, mai ales prin activitatea de mass-media pentru atingerea unor scopuri, modelează conștiințe și are rolul unificator sau chiar funcțiile unei comuniuni prin limbă, sunet și imagine, asemenea unui ritual. Politica mai înseamnă și managament al resurselor umane sau de mediu, și poate fi observată această funcție mai ales dacă privim structura și denumirile ministerelor unui gurvern. În orice caz, pe mine nu m-ar fi atras defel, chiar dacă aș fi fost capabilă de așa ceva, să muncesc pentru guvernarea unei țări în mod științific sau inteligent și nici să studiez acest domeniu de activitate. La fel, nu m-ar fi atras nici munca de propagandă sau studiul și prognozele privind acest câmp de activitate – chiar și numai teoretic nu aș fi dorit să studiez așa ceva. Problemele mele au fost create de unii oameni răi, care intrau telepatic peste mintea mea abia în ultimii 15 ani, în cu totul alt domeniu de activitate și anume părerile așa-zis politice ale oamenilor de rând, pe care eu nu i-am disprețuit, nu i-am influențat în niciun fel și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. De fapt, nu părea a fi vorba de politică, ci de părerea lor despre mine, pe care unii susțineau că au politizat-o sau au legat-o de evenimente sau forțe politice.
Intru direct în problemă. Unii susțineau că eu am fost masacrată și vânată toată viața fiindcă am fost prezentă la revoluția din 1989 și, din păcate, filmată. Spuneau că am fost condamnată la moarte fiindcă am scandat acolo împreună cu ceilalți lozinci anticeaușiste. Voi explica din nou imediat. Nu am știut că sunt filmată, luați aceasta în considerare. Am explicat totul pe larg. Sunt nevinovată. Nu am complotat defel în scopul acelei revoluții, nu am fost colaboraționist, nu am vrut să merg acolo, ci am fost atrasă de forțe stradale, care m-au prins în apropierea locuinței colegei I și m-au convins să merg la Piața Revoluției. Revoluția nu s-a petrecut datorită mie. Adevărul e că în viață nu am avut nici păcatul curiozității și doar atunci am cedat impulsului curiozității și încă o dată în copilărie, când am căutat în lada din podul bunicilor și am găsit documente militare parcă și alte certificate, precum și istoria numelui familiei mamei. Deci numai o dată în viața adultă practic. Tocmai colega I mă vizitase cu o seară înainte, ca să îmi vorbească de acele evenimente din 21 decembrie 1989. Ea m-a instigat, cum s-ar zice. Ajungând în acea piață așa cum am povestit, am fost obligată, fiind în încercuire, să strig acele lozinci, pentru a nu face notă discordantă. Mi-era și frică. Nici măcar nu știam, cum știau ceilalți, că revoluțiile se petrecuseră deja în multe țări est-europene, începând cu primăvara.
Cu toată nevinovăția mea cu tot, unii m-au tot lovit cu ideea că istoria nu poate fi schimbată și chipurile de aceea mă omoară ei pe mine. E o aberație. Normal că istoria reală nu poate fi schimbată, fiindcă ceea ce a fost nu poate fi schimbat. Deci părea că ei se referă la faptul că evenimentele revoluționare din București au fost descrise distorsionat de istorici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istoria scrisă exact asta este – munca unor intelectuali numiți istorici. Două din colegele mele aveau rude istorici, una fiind chiar I, printr-o coincidență. Deci, istoricii sunt cei care scriu istoria, este meseria lor. Este adevărat că evenimentele de atunci au fost descrise diferit față de cum au fost, am verificat și eu citind manuale școlare și în wikipedia, pe internet. De asemenea, am observat că descrierea acelor evenimente s-a modificat chiar în cursul actualului regim politic, instaurat la Revoluție. Nu se schimbă istoria doar odată cu revoluțiile. Manualul meu vechi de istorie mi-a fost, desigur, luat de părinți, care nu mă lăsau să păstrez nimic al meu și mă terorizau mereu. Este și acum scris în manuale și cărți pentru tineri că istoria scrisă reflectă interesele puterii politice în general, nu doar în epoca de odinioară. Totuși, cei care mă terorizează au inventat că trebuie să mă omoare numai fiindcă am fost martoră atunci la revoluție. Sau fiindcă tinerii au fost mințiți despre ce a fost atunci de către adulți care, la rândul lor, au fost mințiți etc. Că ar fi nu știu ce rușine etc. Acum să judecați drept – eu nu am încercat să descriu acele evenimente și nu aveam nicun interes să spun cuiva adevărul. Nu aveam cui și oricum nimeni nu era interesat de adevăr, dimpotrivă, exact cum spune tatăl meu mereu. Bineînțeles că adevărul curat e întotdeauna mai bun, nu am fost un om care să tăinuiască ceva și aș fi spus adevărul dacă ar fi fost necesar, dar nu a fost cazul de așa ceva. Era total inutil și oricum nimeni nu m-ar fi crezut. Acum ei spun că i-a deranjat că eu am spus exact cum a fost și cum am suferit eu atunci, că oamenilor nu le place – deși ar putea pur și simplu să spună că relatarea mea scrisă nu e veridică, fiindcă am fost închisă la psihiatrie și fiindcă există câteva locuri în care eu nu mai sunt sigură de cum a fost. Părinții mei au încercat să îmi spele memoria, atât prin psihiatrie, cât și prin luarea cu forța a ziarelor culese de mine atunci. Oricum, mi s-a spus de multe ori că toată lumea știe adevărul despre ce a fost atunci la Revoluție, dar toți vor să rămână public scris în istorie așa cum e scris, puțin altfel, eventual pentru alinierea firească și la politica altor state. Eu nu am nimic împotrivă, desigur, poate au dreptate. Oricum, toți cei care au fost în fostul CC sau în piață odată cu mine, știau de asemenea cum s-a derulat revoluția, deci o grămadă de oameni știa și încă mai țin minte probabil, oare ce au cu mine? Unii spun că e vorba de nu știu ce putere prin forța informației și deci ei vor să mor eu sau să îmi distrugă creierul, pentru ca ei să aibă unica putere legată de adevărul de atunci ce va deveni secret numai al unora prin moartea mea sau că va fi șters complet din memoria colectivă. Aiureli.
Mai e ceva de adăugat. Eu nu am nicio vină legat de moartea fostului așa–zis ”tiran”, Ceaușescu. Îmi amintesc cu precizie că am scandat moartea lui, în mod ipocrit, dar fiind eu prinsă în cursă acolo, altfel vă dați seama că nu am dorit niciodată moartea nimănui. Apoi am deschis odată cu părinții televizorul exact când el era împușcat la Târgoviște, împreună cu soția și pentru o secundă-două mi-am pierdut cunoștința și am strigat moarte fără să vreau. Tata striga foarte puternic. A fost singura dată în viață când mi-am pierdut astfel conștiența și totuși puteam să mă văd din afară cum strig, a fost totodată singura mea experiență extracorporală întreaga viață.
Mi s-a spus adesea că Ceaușescu era ”the bad guy” sau cel care era urât de toată lumea și că toți voiau moartea lui. Prin urmare părea ridicol și reprobabil faptul că eu explicam că nu avusesem nicio vină legat de moartea lui. Familia mea era extrem de pornită împotriva familiei Ceaușescu, încă de când eram copil, și, în acest mod, prin opiniile lor rele, vulgare și violent exprimate, ei îmi făceau amare aproape toate zilele cu reuniuni în familie, uneori chiar și de sărbători, la finalul fiecărei mese, eu fiind singurul copil. De atunci am prins dezgust față de propaganda politică pentru proști. Dar, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu sau a unei instanțe drepte, sau a ultimei comuniuni, omul e responsabil numai pentru ceea ce a greșit, și cei buni și curați nu sunt pedepsiți. Eu am povestit totul curat, așa cum am făcut și cu restul povestirii despre viața mea. Ce treabă aveți cu mine și de ce credeți că eu trebuie să mor din rațiuni politice? Ce politică? Eu am fost un om cu abilități legate eventual de filozofie, incipiente, nu am deranjat niciun politician. Și legenda marelui Socrate, piatră de temelie pentru filozofi, îl privește drept un om otrăvit pentru vină politică, de fapt o condamnare nedreaptă și fără legătură cu politica. Istoria poate sta scrisă așa cum este, oricum se va schimba când va fi nevoie. Tuturor ne place istoria, cu toții știm că istoria recentă minte mereu și ne plac mai ales timpurile străvechi, cu aerul lor de legendă și poveste, care oricum sunt minciuni mai frumoase. Nici din punct de vedere al politicii nu am greșit.
Mai am de adăugat încă câteva idei doar.
Spuneam despre ideea de adevăr istoric în politică. Ese absurd ca dvs. să doriți moartea mea pentru că adevărul a fost mai degrabă ce am povestit eu – oricum nu sunt mari diferențe, nu sunt prăpăstii chiar. Unii spun că anumiți politicieni v-au convins că eu ar trebui să fiu omorâtă, dar mă îndoiesc. Când eram încă în București, interesul legat de adevăr în politică nu exista, oricum nu legat de ceea ce spuneam eu, deci ce importanță are? Unul intra în gândul meu cu ideea că nu îl interesează adevărul, el vrea să aibă ce băga în oală. Probabil că ați înțeles că eu nu aș fi putut fi coruptă să spun vreo minciună, nici cu otravă, cum au făcut, nici cu sărăcie, cum au făcut, nici cu lipsa drepturilor și nici cu altceva. Ei practic mă omorau și eu niciodată nu am crezut că ei voiau să mă forțeze să spun minciuni legate de politică, și nimeni nu mi-a sugerat așa ceva niciodată. Nici în fața morții nu aș fi spus minciuni, din mai multe motive, în primul rând fiindcă minciuna face răul și poate lovi alte creaturi fantastice și bune și cuminți, cum am fost și eu și eu nu aș face așa ceva. În al doilea rând, nici măcar nu știam de minciuni sunt la modă.
Am fost un om izolat, nu aveam niciun motiv să împărtășesc adevărul inutil despre suferința mea, decât cel mult dacă aș fi făcut ceva frumos, artistic, dar în formă deghizată în vreun teatru metaforic sau altcumva. Dar ei m-au otrăvit, chiar dacă ei neagă, e adevărul, jur, încă se poate reconstitui o parte cu anumite dovezi. Nu știu de ce m-au otrăvit. Oricum, dincolo de ”tempora et mora” adevărul este totdeauna cel mai frumos dar pentru cugetul omului, orice adevăr. Numai minciuna lovește, dar ei consideră că și adevărul îi lovește, anume pe cei care au mințit. Nu, doar minciuna lovește și așa m-au lovit pe mine. Adevărul meu nu – mai ales explicat adevărul întreg, nu ar fi lovit absolut pe nimeni, căci nu există vinovați în ultimă instanță – cei inteligenți aproape niciodată nu greșesc, iar ceilalți sunt slabi de înger și de fapt inresponsabili. Dar adevărul întreg ar dura mii de ani să fie spus. Ori înțelegi totul deodată, ori deloc. Eu am greșit doar țipând moarte, dar în stare de inconștiență, fiind deci o simplă unealtă, atunci. Ulterior, intelectul meu s-a dezvoltat, dar nu am transmis adevărul decât profesoarei A de istorie, și în acel moment nu mi-am dat seama că poate fac ceva rău, că poate ea nu știa nimic. Fusesem singură prea mult timp, niciodată nu vorbuisem cu nimeni. Oricum, și pentru tineri, și în general, adevărul, frate cu lumina, este mai frumos decât minciuna, dar duce uneori la tragedii în sensul puternic al cuvântului, dacă e greșit înțeles. Eu am scris adevărul fiind totuși un om bun și otrăvită fizic – deci amețită puțin și astfel poate s-au strecurat mici erori.
Ulterior, aceleași uri și politici ale altor popoare au dus și la omorârea lui Saddam Hussein, la care am deschis televizorul tot întâmplător – când stăteam în blocul doi și priveam televiziunea rar, de două-trei ori pe an, deși alții se uită zilnic. Am supraviețuit aproape 50 de ani de viață cu extrem de puțină mass-media, poate și fiindcă am fost un om inteligent. Oricum preferam mereu liniștea. Dar, e adevărat, mass-media e necesară funcționării psihice a omului contemporan.
Unii mi-au spus, la mulți ani după întâmplare, că nefasta psihiatră V la care mă trimisese profesoara M, m-a tratat monstruos fiindcă credea că eu sunt pedepsită psihiatric ca să nu spun adevărul despre revoluție. Fără să bănuiesc așa ceva, i-am dat pe o hârtie o declarație pe scurt despre toți anii de calvar, inclusiv o parte din aventura mea nevinovată la revoluție. Este posibil ca aceeași V să fi fost în locul ginecologului în 2018, sau oricum semăna cu ea, și m-a tratat urât și violent.
Sunt unii care spun peste mintea mea ă revoluția din 1989 nu a fost decât f_terea mea. Probabil că că unii păreau să creadă că eu eram un fel de zeu sau dumnezeu. Ideea lor era că orice război sau orice revoluție sau schimbare se pot face doar prin lovirea mea, fiindcă reprezintă forțe de distrugere și eu sunt un fel de chezășie a stabilității lucrurilor și oamenilor. Dar, pentru a gândi corect, diverși oameni cad în tinerețe pradă politicii, fiindcă toți vor să participe, cu puțina lor cunoaștere juvenilă despre lume. Eu avusesem o tulburare psiho-sexuală în prima jumătate a lui 1989 și era vorba de nevinovăție, nu de nebunie. Participarea mea la revoluție a fost datorată acelor violuri sexuale telepatice care mă obosiseră. Am fost și donator onorific de sânge atunci și am leșinat. Despre acea revoluție se spune în cărți de istorie că este prima revoluție televizată. Posibil, dar, peste mai mulți ani, eu am uitat momentan lecția învățată de mine atunci.
Este vorba de cealaltă unică rătăcire politică a mea, când am fost prinsă de radio BBC. Tot așa intrase și radio Kuwait în casa mea întâmplător, înainte de războiul din Golf, după ce am suferit sexual. BBC m-a găsit, nu eu am căutat, a fost postul de radio care s-a detașat mai puternic între unde. După revoluție, la mine la bloc erau ecranate posturile de radio naționale românești, că altfel eu aia aș fi ascultat. Acela a fost singurul timp din viața mea când am urmărit știrile politice – iar dvs. care priviți zilnic uneori, mă acuzați pe mine! Nu am avut nicio greșeală, în afara unui sentiment – doar sentiment – negativ față de SUA și americani, fiindcă aveam doar 29 de ani și nu începusem încă să mă maturizez – asta se întâmplă normal abia la 35 de ani – adică să înțeleg întreg sistemul și propria mea viață și rostul meu. Era vorba de un sentiment, nu de gânduri rele sau idei sau fapte rele – deci practic nu eram vinovată și era un sentiment perfect justificat în acel moment al vieții mele, nu din cauză că îmi pierdusem piciorul, pentru asta nu învinovățeam pe nimeni, fiindcă acel lucru fusese decizia mea, ci pentru toate multele detalii neînțelese de mine, legate de SUA în viața mea, începând din copilărie – deci, fără să văd toată implicarea restului lumii, îi credeam vinovați aproape exclusiv pentru întreaga tragedie a vieții mele. Și, de-a lungul a 50 de ani de viață, numai un singur moment dramatic s-a petrecut, în legătură poate cu sentimentul meu negativ, fiindcă și sentimentele influențează lumea – căderea turnurilor gemene în 2001, ceea ce putea fi și un fel de înscenare, ca să fie totul aruncat peste mine, cum făcuseră mereu, eu fără greșeală fiind, mereu. Desigur că sentimentele bune au redevenit desăvârșite după scurt timp și după după 35 de ani, și să nu uităm că eram crescută cu mare drag de lume și iubire egală pentru toți oamenii din lume și imensă frumusețe și idealul păcii și armoniei. În rest, cu BBC, nicio altă greșeală, doar credința în pacea dintre Israel și Palestina, cu oarecare favorizare poate greșită a arabilor, fiindcă la tv așa apărea. Nu mai explic. Eu uitasem numai atunci, pe moment, lecția ”teatrului” de la revoluție. Am mai și citit istorie puțin despre faptul că Marea Britanie avusese legătură cu acea zonă palestiniană de mult. Unii spun că oamenii nu știu nimic și că ei cred că tot ce văd ei la știri e real, dar mie mi se pare că uneori, dacă e vorba cel puțin de revoluții sau războaie, e clar că ele nu sunt, cel puțin parțial, reale, că par ceea ce nu sunt. În afară de urmărirea pasivă pentru scurt timp a știrilor, eu nu am mai avut niciodată, întreaga viață, vreun fel de implicare în politică.
Mai am de notat două lucruri deja spuse. Toți oamenii, vrând-nevrând, au o dimensiune politică și ea apare cel mai bine în afaceri de familie. Una din rudele bogate ale mamei, a clamat răni la revoluție și partea săracă a familiei – ai mei – râdeau de el odinioară cu ideea că s-a rănit singur. Eu nu cunosc adevărul. O altă întâmplare bizară pentru mine e că, după 1989, fiind eu la Sibiu la fratele mamei, mătușa avea ochii în lacrimi și spunea ”cum să (poți să) omori un om”?!Amândoi avea tv cu știri politice în bucătărie și spuneau, spre mirarea mea fiindcă nu pricepeam, că eu trebuie să îi iert, dar ei trebuie să meargă acum cu ăia, ca și cum eu reprezentam ceva politic.
În felul acesta am terminat de scris tot esențialul despre ”politică” în viața mea și câteva concluzii. Oamenii proști, bineînțeles, nu au nicio vină că au nevoie să funcționeze psihic și prin viață politică – e o nevoie clară în viața publică dar și acasă și alți oameni inteligenți se ocupă cu mobilarea politică a minților oamenilor și cu gestionarea acestor minți mai slabe, a gândirii și nevoii lor de joc și chestiuni serioase politice pe înțelesul lor. În ultimul timp am observat că sunt la modă talk-show-uri politice, dar eu nu mă uit niciodată și nici la știri, sunt prea catastrofice, chiar dacă uneori sunt adevărul (?), poate voi privi în viitor.
Îmi amintesc și cartea Despe dragoste și umbră de Isabel Allende, unde un bărbat se sinucidea din rațiuni politice, fiind lipsit de loc de muncă și nevinovat. Caz clasic de sinucidere. Îmi amintesc că odinoară, în anii 90, nașul meu îmi spunea că trebuie să am răbdare, că va veni Uniunea Europeană și va fi mai bine și pentru mine. Mă gândeam că e total absurd că mă urăște cineva din rațiuni așa zis politice, e altceva, și ei numesc acest altceva politică. Mă gândeam la drepturile și libertățile cetățeanului și la faptul că dacă e democrație, atunci de ce îi deranjează că am spus numai adevărul? Nu am avut ce face, am fost oricum forțată de tortură, că altfel nu descriam aceste fapte din viața mea. Ce problemă au ei legat de adevărul că o femeie singură o viață întreagă și așa-zis nebună a suferit mult? E vorba doar de un pretext pentru omorârea mea, nu de un motiv real.