În peregrinările mele silvestre, întotdeauna mi-a plăcut să descopăr aşezări omeneşti pitite prin văi, pe coclauri – departe de zarva civilizaţiei moderne. La fel de mult m-au atras gospodăriile modeste, de la periferia sătucurilor montane, cu oameni căliţi de vitregiile traiului la munte, alipiţi cu trupul şi cu sufletul de pădurea care le oferă (nu pe tavă!) cele necesare vieţuirii. Dar muntele nu oferă: de la el trebuie să ştii să iei cu multă pricepere şi delicateţe produsele sale. Şi pentru asta, trebuie să ştii să ajungi la spiritul profund al acestuia aflat când într-un fir de iarbă, când într-o frunză abia mijind, ori deja veştedă, arămie, aflată în cădere…
Trebuie să cunoşti muntele, să-l iubeşti sincer, indiferent de anotimp şi …de panta versantului; apoi, nu în ultimul rând, să-l respecţi necondiţionat, din adâncul sufletului tău. Orice exces săvârşit asupra fiinţei muntelui este grabnic pedepsit de manifestări extreme ale acestuia, de cele mai multe ori catastrofale bietei fiinţe nevolnice care este omul.
Asupra mea dintotdeauna un miraj covârşitor au avut cătunele: le-am căutat, le-am vizitat, le-am admirat; le-am privit şi parcurs cu bucurie, şi mare plăcere, mai cu seamă pentru prea puţinul amestec al omului în viaţa intimă a naturii, apreciind şi uimindu-mă pentru perfecta simbioză dintre munte şi cel care îl locuieşte. Amenajări puţine, doar cele esenţiale, fără lezarea fiinţei muntelui, amândoi: munte şi om, vieţuiesc nestânjeniţi, respectându-se şi bucurându-se fiecare de prezenţa celuilalt: sălaşuri puţine, neîmbulzite, linişte milenară, cu natura intrând în tindă.
Omul simplu are un mod de viaţă aşijderi, pliat pe ritmul de viaţă al Naturii, al muncii cu rost, derivând din supravieţuire şi nu din agonisire, omul luând de la munte doar strictul necesar, cu prudenţă, recunoştinţă şi evlavie. Şi munca aceasta îi este benefică pădurii, ea simţind respectul omului; şi pentru aceasta, ea, pădurea, îl ocroteşte, adoptându-l, dăruindu-se.



deşi-i vară
un moş adună vreascuri
pentru la iarnă