despre iubire cum să ne mai zvârcolim s-o mai credem
te-am visat într-o lacrimă
cum stăteai
de
frumos
meditai în liniștea unui chihlimbar, înainte de a se umple de ierburi,
de fapt, rășina se va umple cu puțină dragoste, cât un vârf de cuțit, cum o fărâmă,
dragostea este în ea însăși o problemă grea
când bărbatul
sau femeia
este nepotrivită.
sau pare. apare. n-apare. se strânge ca o mimoză. sau se
desface
ca
bujorul duios
și blând la petale
pesemne atâtea spaime, o agorafobie și o teamă de moarte s-au arătat
ca un apus lângă un alt apus
și nu se mai înțelege
de fapt
unde sunt oamenii buni, poate și de mine mă îndoiesc, cât de puțin, ca de-o cală nevăzătoare
lovindu-mă de cuvintele uneori egosite și rele
care m-ating
de ce să le văd...
atâta timp cât nu sunt pe apa aceea și nu mă dau în leagăn,
de foarte supărată.
dezamăgită.
cu fusta dezvelindu-mi genunchii.
un fel de lună pe care am ridicat-o din frica oaselor, altfel, cu o altfel de forță, nu ar fi putut spune
mai primăvăratic,
tu ești luna mea îmblânzită și caldă,
e
imaginarium,
îți spun
nu am fost niciodată femeia fatală și nici cum cred alții
am fost o lacrimă călătoare
visând la căderea
în chihlimbar
ca
în
nemurire
pesemne îmi voi potrivi pașii după cei ai unui înger care păzește
sau după un pas mai mare și drept
Hristos nu te lasă
când pe palme ții trandafirii și ți-e frică
de urme de sânge.