A te folosi de oameni și a-i arunca apoi cât colo,
fără remușcări, despre asta e vorba
desigur, cei mai mulți merită,
habar n-au pe ce lume trăiesc,
receptacole ale unor rumori
reguli, biete ființe pe ale căror trupuri traumele
și-au pus amprenta inutil se înghesuie
ca duși de tornade de colo colo, după cum zvonesc agitatorii,
în aceste condiții, normal, ce ai putea să faci?
Nu, desigur, "viața nu-i aici",
cu tot ce are ea mai bun,
chiar dacă desfătările îți spun altceva,
este doar chemarea la viață a materialului
care se cere celebrat și atât, așadar
varsă o cupă cu vin
în sănătatea morților, dar și a viilor, care vin și
se duc de aici în altă parte,
căci moartea asta e, o descompunere
a unor elemente din care trupul e alcătuit
și în care temporar sufletul tău își are adăpostul
așa cum poate în alte dimensiuni îi sunt hărăzite
alte vehicule, forme și înfățișări. Așadar vezi-ți
de drum, de la firul ierbii către poarta stelară,
drumul e atât de scurt, pe cât de infinit pare el simultan.
Bucură-te de ceea ești, neștiută întrupare a idealului,
bucurie a firii, sclipire a neantului,
suferința ta nu e decât o schimbare a culorilor,
într-un ansamblu de care nu ești conștient,
căci de ai fi, asta te-ar distruge pe loc. Și cu toate astea,
într-un fel ciudat, oglindești tot,
de la început până la sfârșit, ce bine și ce rău,
că nu-ți știi decât o microsecundă și nici atâta parte,
importanța ta incomensurabilă.