Marcel ROȘCULEȚ a fost primul profesor universitar pe care l-am cunoscut în viața mea. La Facultatea de Electrotehnică, prima facultate a Politehnicii din București, în numerotarea care încă se păstrează de pe vremea lui Nicolae VASILESCU-KARPEN, primul și cel mai longeviv rector al acesteia, cursul de analiză matematică, din anul I, semestrul I, era predat de dânsul, șeful catedrei și cel mai faimos personaj al matematicienilor politehniști din acea vreme.
S-a nimerit ca orarul să prevadă astfel, încât noi, bobocii, speriați de renumele acestuia, de care auzisem din folclorul studențesc, să dăm piept cu magister-ul chiar din prima zi.
Ne-am convins repede că în spatele imaginii de om dur, se afla un suflet mare, înțelegator, care cuprindea tot diapazonul posibil al trăirilor omenești. Probabil, de aceea era desemnat îndrumătorul anului I, adică un fel de diriginte al bobocilor. Își făcea bine rolul, îmi amintesc cum ne-a susținut într-o dispută pornită de la abuzurile unui profesor de desen care făcea din scrierea standardizată un cap de lume și care chinuise generații întregi cu exagerările sale.
Marele profesor avea un mod foarte direct de a se exprima, însoțit de mult umor care cred că i-a și adus necazuri în viață. Avea obiceiul să facă și probleme în timpul cursului, scoțând studenții la tablă. Care avea ghinionul, evident, devenea extrem de emoționat, atât de dificultatea subiectelor, dar, mai ales, de comentariile acide ale profesorului, în caz de nereușită.
Pe unul care, de emoție, nici nu reușea nici măcar să deschidă gura, l-a făcut înapoiat, întrebându-l, dacă are cazuri în familie, iar tatăl acestuia era ministru. Unei colege, care nu prea le știa, i-a prezis că va ajunge general în facultate pentru că, începând cu generația noastră, fetele făceau armată în primii ani, în paralel cu studiile, și remarca profesorului venea după ce fata spusese că, deocamdată, era soldat dar că va primi în fiecare an câte o nouă gradație militară.
Pănă la sfârșitul a două semestre și trecerea a două examene, am devenit cei mai buni prieteni și a rămas un reper al amintirilor noastre din perioada studenției.

Dar acest profesor a însemnat, pentru istorie, mult mai mult decât știam noi atunci! De la el am înțeles infinitul, în sensul lui matematic. Nu știam, atunci, că era și poet!... Probabil, nu întâmplător, pe coperta primului său volum de versuri, ET IN ARCADIA EGO, apărut, nu știu de ce, în Chile, în anul 1988, este imprimată o săgeată, urmată de semnul matematic al infinitului.

În poezia Finitul, infinitul, spune: „Finitul mă deprimă,/ .../Tot ce este 1,2,3, îmi suprimă/Avântul!/Ca o faptă neterminată/.../Cuvântul/Să aibă infinite nuanțe,/Gândul/Să pătrundă în cotloane ascunse,/” .

În volumul ARS LONGA VITA BREVIS, apărut în anul 1993, la Editura EXCELSIOR, într-o topică ce amintește de Divina Comedia lui Dante, cu strofe din trei versuri și rimă încrucișată între strofele vecine, făcând o paralelă între tehnică și poezie, autorul spune: „O, Technia, modelu-i prea terestru,/Ca să se-nalțe la select Olimp,/Din maldărul de țevi în acțiune,//Ce în rugină-i transformat de timp/”.
Volumul beneficiază, pe coperta 4, de un comentariu laudativ al lui Șerban CIOCULESCU.

Volumul O-VIDIUS, publicat de Editura RAMIDA, în anul 1993, în poemul Alexandru cel mare (Banchetul), autorul reia modul de exprimare al lui Platon și Kierkegaard, în formă poetică, tot în topica danteeană, aplicat marelui împărat antic: „Marea victorie s-o celebrezi!/Iar multa pradă,-al forței drept,/Ce corecta un pic trecut de chin,//Să fie dăruită înțelept/”.

Pasiunea pentru Dante, care se vede în modalitatea de a scrie, este exprimată direct, în volumul ALMA MATER, publicată în Editura RAMIDA în anul 1993. În poemul Dante, spune: „Plecăm din pântecul măicuții,/Cu nostalgia unui paradis,/Pe drum, uitam de sensul potecuții,//Și îl schimbăm spre viitor de vis/”. Volumul se bucură de aprecierea lui Alexandru PIRU, într-un comentariu de pe coperta 4.

În volumul CLOȘCA CU PUII DE AUR, publicat la Editura RAMIDA în anul 1994, autorul, într-un vizibil spirit național, aduce în discuție darurile naturale și spirituale ale nației române. Sunt prezente și două poeme dedicate celui care a fost prima victimă a unei campanii negative de imagine, evident din motive politice, folosindu-se invenția epocală a secolului al cincisprezecelea, tiparul. Este vorba de Vlad ȚEPEȘ, despre care scrie: „În strâmtul spațiu-n care locuiau,/Vlad se-nvârtea, un tigru-n cușcă,/Prea multe fapte i se ascundeau,/Și bănuieli cumplite gându-i mușcă./”.

În anul 1994 poetul publică, tot la Editura RAMIDA, un volum de poeme în formă fixă, o colecție de sonete, cu denumirea COGITO.... În sonetul DIVINUL, autorul conclude: „Oricât de sus te-nalți, de viață ești legat,/Oricât de mult pătrunzi în tine, ai suspinul:/Stăpân și blând, pe toate le-nvăluie Divinul.”.

În volumul ET IN ARCADIA EGO, apărut în regia autorului în anul 1995, o colecție diversificată care întregește personalitatea poetică a autorului, acesta face mai multe dedicații diverselor personalitați care să dăinuie timpului. O mărturie de credință, făcută cu instrumentele marelui sculptor gorjean, în poezia ASEMENI LUI BRÂNCUȘI, poetul spune: „Am luat un bloc de marmură/Și am început să-l cioplesc,/.../Până-am simțit că vine/De la piatră la mine,/Ca de la frate la frate,/Un fior de eternitate.”.

Pământeanul Marcel ROȘCULEȚ spunea, printre ultimele remarci de la cursul său de matematică, într-o pauză, când, după umplerea de mai multe ori a celor 12 table din amfiteatru, era plin de praf de cretă pe costumul său impecabil:
„Ce să fac, asta îmi este meseria!... Dacă scriu cu cretă, mă murdăresc de cretă!... Am învățat-o de la un zidar, a continuat dînsul, în tramvai, când, îmbracat în salopeta plină de var, făcându-și loc, acesta a atins din greșeală o doamnă care a reacționat imediat și căreia i-a răspuns promt: Ce să mă fac cucoană, asta mi-e meseria!...

Aveam să aflu, mult mai târziu, că meseria lui Marcel ROȘCULEȚ era și eternitatea!...