Sunt în camera Irinei, la parter, unde ea doarme în patul special adus de la spitalul din Skien. E dimineață. Lumina limpede de afară, care pătrunde prin jaluzele, joacă pe peretele din spatele meu. Irina este vioaie și veselă, se așază pe marginea patului, îmbrăcată în geaca ei albastră din fâș, cu șepcuța albă pe cap si blugii rupți în genunchi. Își leagă șireturile și mă întreabă abrupt și vesel:
- Credeai că n-o sa mai pun picioarele pe pământ? Uite-mă!
Eu îmi amintesc picioarele ei slabe, piele și os, pe care nu le mai poate mișca, și articulația înțepenită a genunchiului. Inima mi se strânge ca un ghem.
Dar mă uit la ea și o văd atât de veselă, e pregătită să plece. Sare ca un arc în picioare, își pocnește buzunarele de la geacă să vadă...cheile, telefonul sunt acolo...Irina e pregătită să plece. Copilul meu a izbândit, s-a ridicat și a pus picioarele pe pământ!
Și mă cuprinde o liniște cum parcă n-am mai trăit.
Ușa camerei se deschide brusc și se lipește de perete. În încăpere intră un cal negru înhămat la o caretă. Calul negru lucește, pielea lui împrăștie lumină. Un animal bine hrănit, mă trezesc gândind. Și sănătos.
Am încredere în animalul ăsta.
Mă trezesc liniștită din vis. Mai mult chiar, mă simt plină de speranță. Va fi bine!

În camera Irinei de la parter, unde ea își doarme somnul aproape neîntrerupt, eu stau zile întregi ascultîndu-i respirația egală, care mă umple de recunoștință și îmi dă sentimentul că am totul.
Eu pot să mă bucur că Irina e aici și că ascult respiratia ei liniștită și regulată.
Respirația Irinei este destul, aș fi în stare să trăiesc astfel la nesfârșit, zi după zi.
Irina trăiește.

Trăiește frumos și deplin, desigur. Pe fața ei s-a așternut o liniște clară și ispititoare, nu știu pe ce cale a ajuns pe chipul ei, dar e acolo. În fiecare dimineață Irina mănâncă cireșe, fructele ei preferate.
Cu ochii închiși, deschide gura și prinde cu buzele cireașa dezghiocată. Ascult cu satisfacție pocnetul pulpei între dinții ei. Mănâncă cireșe cu aceeași bucurie dintotdeauna, aș putea spune că nimic nu s-a schimbat...uneori geme de plăcere, mestecând.

Apoi jeleul cu proteine pe care Juan îl pregătește de cu seară. Sigur ne recunoaște vocile. Din somnul ei, ne zâmbește altfel, fiecăruia.
Alteori deschide ochii mari și privește undeva sus, cu ochi de sticlă, fără să clipească. Atunci, deși atât de aproape de obrazul ei, știu că nu mă vede și mi se face dor de Irina mea, parcă ascunsă în fundul ochilor ei.

Mă gândesc că, poate, somnul acesta continuu este alegerea ei, dintr-un motiv anume.
Cu câteva zile înainte să plec acasă, a deschis ochii deodată, lucidă și m-a intrebat: por qué estoy tan arruinada?
Și-a încleștat degetele pe mâna mea. Juan i-a băgat o pastiluță sub limbă si am simtit cum încet-încet degetele ei încleștate se desfac și Irina cade din nou in somnul netulburat de frică.
Irina nu se mai teme de nimic, această eliberare de frică se citește, în primul rând, pe fața ei.

În altă zi o aud șoptind: a bit later I’ll be better, o privesc și o văd pe Irina zâmbind, de parcă tocmai ar fi aflat o veste minunată.
Mi-e dor, mi-e dor de glasul ei.

Cu spatele lipit de perete, sezând turcește în patul îngust, o privesc și respir odată cu ea. Am sentimentul că veșnicia ne cuprinde pe amândouă într-o membrană caldă, ne dă aerul de care avem nevoie și ne dă lumina tremurătoare pe perete.
E destul atât