Și petalele cad. Ne visăm ridicări din tenebre, ca niște învolburări de patimi din care niciodată rostirea nu strânge tot ceea ce gândirea cenzurează nemilos.

Când spun petală, știu că minunile țin prea puțin. Doar noi le prelungim în reveriile noastre, scurte și ele ca un geamăt. Dar minunile continuă să reziste în afara noastră, în spațiile pe care le părăsim pentru cel tangibil, când monoton, când alert.

Ardem în nechibzuințe. De aici gustul cenușii, amar ca toate pierderile, pe care nu are vreun rost să le mai contabilizăm. Ce-i pierdut pierdut rămâne.

Și totuși, trebuie să existe ceva care să compenseze pierderea noastră între detalii. Ceva atât de simplu, că esențialul nu poate fi decât simplu. Dincolo de complexitatea alcătuirii noastre, dincolo de complexitatea universului. Ceva atât de simplu, ca o petală din care ne surâde întregul.