Românul zice: "călătorului îi șade bine cu drumul" și eu tocmai asta aș vrea să spun pentru că mi-ar plăcea să mă arunc în SUV și s-o iau razna ca mai acum câțiva ani acoperind kilometri, indiferentă la punctele cardinale savurând imagini de a căror varietate nu ne putem plânge pe continentul acesta și de a căror surpriză mi-am aninat privirile uitând de tot și toate…

Că dau o fugă din-când-în-când la Huntsville sau Blue Mountains e de la sine înțeles și, să nu uit Niagara, dar evident, nu ajunge !
Drumurile pot fi profilactice, mă gândesc, posibilitate fie și ocazională, în a obține eliberarea ca să zic așa, detașarea de realul imediat care poate fi – de ce să zic – interesant uneori, aglomerat, activ chiar, dar parcă insuficient în a ne ține mereu curioși, întrebători și mai ales mulțumiți... e o problamă serioasă mulțumirea această, spiritual vorbind, evident.

SUV-ul e grozav de confortabil cu toate gadget-urile astea electronice, muzică, slavă Domnului, mă rog, tot tacâmul comodității fără de care am cam uitat să fim și ...cam atât la ora asta, restul este numai șansă recapitulativă.
Cu ani în urmă pe drum era o stare de fapt, numai bani de benzină să fi avut și chemările necunoscutului ne puneau în mișcare, iar o plimbare trans-Canada o posibilitate.
Canada e un continent desigur și un drum de-a curmezișul n-are cum să fie ușor.

Dar merită !

În plină vară, iulie, dacă-mi aduc aminte, călătoria începe pe hwy 400 către nordul Ontario și cum ne-am fixat un itinerar cenzurat de timp - vacanța fiind cam de o lună, că pe vremea aia lucram, vezi bine - ne-am oprit pentru o noapte numai la Sue Ste. Marie așa încât impresia imediată a fost aceea a unui oraș civilizat, cu un anume farmec provincial accentuat probabil de faleza răului St. Mary, graniță cu US.

Un univers peisagistic oricât de așteptat - continent de - întrece orice imaginație, dealurile abia perceptibile din Ontario devenind întinderea oceanică a preeriei nevoită și ea ceva mai la vale să sucombe, ce e drept, fără putință de scăpare, în fața munților Stâncoși așa cum așezările umane, mai mici sau mai mari se definesc fie prin valoarea productivă – ca Sudbury, Winnipeg ori Calgary, fie prin acea subtilă chemare romantic-absurdă a pădurilor fără sfârșit în care apele curg încă neîntinate, ghețari și flori se răsfață sub lumina solară unică, într-un fel, parcă nicăieri mai strălucitoare... cam așa ca acel mirific coridor – «supranatural» zicea un localnic – dintre Banff și Jasper. Regiunea este magnifică. Rockies sunt copleșitori, sălbăticia peisajului le da un aer intangibil, e o alunecare în atemporal care te anulează pentru că mintea este efectiv incapabilă să mistuie ceea ce ochiul transmite.

Surprizele se țin lanț, la fiecare colț de drum un ceva despre care auziseși ori presupuneai, dar nu îndrăzneai să crezi; largul preeriei te implică interpretativ, o deschidere marină împinge orizontul în așa măsură încât infinitul pare materializat și un suflu liber, liber de orice bariere te învălue și ești gata-gata să crezi că libertatea așa absolută poate fi posibilă... Fata morgana evident, dar grozav ce place!
Și încă ceva... un cer curios parcă fragmentat de latitudini presupuse: către dreapta șoselei, spre nord, doar mergem la vest, are o tentă întunecat-albastră ca apele închise ale adâncului, iar spre stânga, către sud se decolorează într-un albăstrui degenerat, spălăcit.
Cum așa?
N-am idee.

Și credeți că asta a fost tot? Eram chiar la porțile Winnipeg-ului când observ către nord un interesant joc de culori brăzdând tenta aceea întunecată, un caleidoscop ondulat de roșu, portocaliu, galben și verde... și zic: Aurora Boreală !... "Vezi de treabă, zice bărbatul meu, suntem prea jos pentru asta".
La Hotel aflăm de la TV că fenomenul coborârii Aurorei spre sud este real deși nu tocmai comun. (Sic!)

Avem noroc uneori!

Probabil voi mai scrie despre plimbarea asta, ca și despre altele și ca întotdeauna mă voi lăsa furată de fantezia revizitării, fie că este vorba de Kaka Beka Falls, la Thunder Bay, colorată de frumusețea pietrei răsfățate de ape nu copleșitoare ca ale Niagarei ci mângâioasă protejând parcă istorioara unui conflict local cu triburi indiene poate la fel de romantice ca ale lui Fenimore Cooper, fie de apusul de soare de pe Lacul Superior, o explozie de lumină alunecând inexorabil în apele încremenite parcă, fie de calmul unui univers oferit generos, fără bariere.