poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-04-24 | |
În aprilie 2017 după o calamitate naturală abătută asupra Chișinăului am conchis că am în biblioteca mea un exemplar de „Săpânța”, ediție din anul 2006. Un exemplar de acesta în anul 2008 l-am dăruit bibliotecii „Maramureș” din Chișinău, care e la o periferie, la Botanica undeva printre casele de locuit de aproape de drumul spre or. Codru, un satelit al capitalei de azi al țării, asupra căreia s-au abătut niște ninsori abundente și tare-tare dușmănoase naturii, arborilor, mai ales, pe care i-a distrus ca și chiciură, care ne-a mai atacat altă parte de Basarabie și în alt an. Am „Vârstele” din Târgoviște (2007) de Mircea Horia Simionescu. Am cartea cu o întârziere de 10 ani de la apariție, nu am însă și „Literatura dus-întors” (2005) de același autor și încă multe altele nu le am.
E și firesc să nu le am. Le pot găsi împrăștiate pe la filialele B. P. Hasdeu din Chișinău: una este Târgoviște în sectorul Buiucani, alta Alba Iulia tot la Buiucani și tot așa în tot orașul. Pe unele cărți le vreau mai aproape, ca bunăoară, pe cea a lui Virgil Șerpu Cisteianu despre Lucian Blaga și Nichita Stănescu în perioada comunismului. Una din ele e chiar cu autograf de la autorul care a participat la două întâlniri memorabile în filiala Liviu Rebreanu și în oficiul central din mândta capitală, azi "ciufulita" ca după un dezastru. Dar și calamitatea trece, m-a liniștit domnul Virgil Șerbu din Alba Iulia. Contează doar ce rămâne. Într-adevăr ce rămâne? Eu am și niște decupări mai vechi din niște reviste de odinioară. Din revista MOLDOVA, 1985, nr. 4, bunăoară. Despre un medic - Tudor Gâțu, la mormântul căruia la 24 aprilie 2017 am fost în cimitirul Central. Acolo e și mormântul poetului Grigore Vieru, altor zeci de martiri de la Alexie Mateevici încoace. Recitesc un fragment din revista de odinioară: „L-am găsit la spital. Nu în calitate de medic, ci de pacient. "O mică răceală, plus oboseala inimii”, mi-a explicat. Mi-am amintit: cum sosește lumea în fața cabinetului cu numărul 21 de la etajul 4 se formează un rând de nu-i mai vezi capătul. Vin oameni cu chemare ori înscriere prealabilă. Dar mulți – fără să fie înscriși. Și nimeni nu stă cu frica în sân. Căci toată lumea știe: docentul F. I Gâțu nu refuză pe nimeni. (foto F. I, Gâțu, medic emerit al RSS Moldovenești.) Odată, văzându-l istovit de puteri, după o zi de muncă fără nici o limită, l-am întrebat: ”De ce nu vă cruțați un pic? Spitalul are doar mulți specialiști...” În loc de răspuns, Fiodor Ivanivici mi-a povestit o întâmplare. Pe vremea când își făcea ucenicia la marele oftalmolog V. I. Filatov, în orele de primire ale acestuia, iată ca apare în prag un bărbat în manta soldățească, dus de mână de un copil. ”Am nevoie de Filatov”, - zice el. Medicul de serviciu îi taie calea: ”Om bun, dumneata ai ochii scurși. Nici chiar Dumnezeu, dacă ar exista, n-ar fi în stare să te ajute”. ”Eu nu cred în Dumnezeu, îi răspunde cel venit, cred în mâinile lui Filatov”. Gălăgia din coridor a pătruns, se vede, și în cabinetul savantului, căci peste câteva clipe ușa s-a întredeschis, lăsând să se vadă o bărbuță albă: ”Unde e bolnavul cu care vorbiți? Să intre!”... Filatov i-a ajutat să se așeze, s-a interesat de unde vine, a aflat că tocmai din Extremul Orient, apoi l-a întrebat de casă, de masă... ”Și unde zici că ai luptat, taică?” Fostul soldat depănă un fir lung și întortochiat, dar nimeni nu-l opri. Filatov l-a ascultat, l-a ascultat, apoi i-a promis: așteptăm să ne vină un aparat pentru asemenea bolnavi ca dumneta... Ne lași numele, adresa. La timpul cuvenit o să-ți scriem, o să te găsim... iar acum, îți dăm un însoțitor ca să te conducă până acasă. Și te rog un lucru: nu te descuraja, n-o să uităm de dumneata...” Să-l fi văzut pe fostul soldat. S-a repezit să-i sărute mânile, i s-a aruncat la picioare. De parcă-i răsărise soarele în față... Când ușa s-a închis în urma lui, Filatov le-a amintit celor prezenți despre capacitatea ultrasunetului de a excita anumite centre ale creierului, inclusiv și nervul optic. Un asemenea bolnav tratat cu ultrasunet ajunge să vadă obiectele precum se văd acestea sub razele Roentghen. Dar nu e vorba de aparatul la care visăm, ci e vorba în primul rând de rănile sufletului, care dor uneori mult mai tare decât cele trupești. Dacă l-am fi întors acasă din prag, i-am fi adâncit rănile...” Iată ce înseamnă un adevărat medic! și-a zis atunci tânărul practician. Și după atâția ani, găsi de cuviință să-mi amintească episodul și mie. Fiodor Ivanovici, ce e nou în oftalmologie? Am citit undeva că medicina contemporană ar fi în stare să izbăvească lumea de ochelari. Așa să fie? - Dacă ar fi așa, ar fi foarte bine. Dar vezi cum stau lucrurile: în țara noastră (URSS de atunci) există două centre, două școli ce se ocupă de tratarea bolilor de ochi. În fruntea lor stau doi mari savanți – S. Fiodorov și M. Krasnov. Apoi iată: ambii când e nevoie îmbracă ochelari. Și nu se stăruie să scape de ei. În genere, trebuie să știi: în secolul nostru e aproape normal ca omul trecut de patruzeci de ani să aibă nevoie de ascuțirea vederii. Și rar de tot recurgem în acest scop la intervenții chirurgicale. Alteceva e când apar asemenea boli cum sunt glaucomul (creșterea presiunii interoculare) ori cataracta (tulburarea cristalinului). Aici cum se zice, se cer piese de rezervă. - Ei bine, unui om în vârstă îi stă bine și cu ochelari. Dar copiilor? - Înțeleg. Dar ce putem face?.. Revin cu picoarele din nou pe pământul din secului XXI. Ce putem face, dacă de mici copii își strică vederile șezând ore în șir în fața calculatoarelor, ori mai noi – a tabletelor de mici dimensiuni. Ieri m-a impresionat un micuț de vreo 6-7 ani. Are un talent extraordinar micuțul, dar și el poartă deja ochelari! Port și eu la ai mei 59 de ani, dar asta e altă situație. Răsfoiesc cartea "Săpânța" și văd că la „Cimitirul Vesel” este altfel, nu-i ca în cel Central din Chișinău, în care-i jale mare acum. Cel din Săpânța, Maramureș inspiră optimism și ne face să privim lucrurile altfel. Totul este tratat cu glume ca să vedeți: „Aici veți veni și voi/Care vă uitați la noi...” Încrezător în viața de apoi, meșterul care a cioplit în piatră, aruncă o punte între ceea ce a fost și va fi. Răzbate chiar și un ecou al religiei strămoșilor, a dacilor liberi, care luau moartea drept o derâdere și o întâmpinau cu curaj: "Să jucați și voi ca mine Care vă uitați la mine Și vă doresc al meu trai Nouăzeci și sașe de ani”. Săpânța este un leagăn al tradițiilor care și-au găsit un teren prielnic conservării. De ce să mă plâng acum că unele cărți le am, iar altele încă nu le am. Le-oi avea, de-i trăi și eu vreo nouăzeci și sașe ani. Le-oi avea și pe ale mele și pe cele ale scriitorilor preferați de pretutindeni, dar mai ales, pe ale celor din România. Iar Dumneavoastră, pentru că a-ți avut răbdarea să citiți până aici „aiurelile mele”, vă mai propun încă una. Vă propun un fragment dintr-un preconizat roman: „Amândoi căutam aventuri”. Am cunoscut-o la una din mănăstirile de maici care urmau să fie incluse în itinerarele turistice. Nu contează pe care anume. Redau doar întâlnirea mea cu Marica sau Maricica (numele întreg nu i-am știut și nu i-l voi ști, poate, niciodată). Toată cronica cuprinde o noapte și dimineața zilei de duminică. Așteptam autocarul de rută sau vreo mașină de ocazie, care să ne ducă până acolo, unde am preconizat să mergem. Ea sta mai mult cu spatele la mine. Pe neașteptate de noi s-a oprit un automobil, din care se auzea puternic o muzică ritmată: tum, tum, tum... - Haide-ți cu noi, ne-au îndemnat doi hojmălăi, care și-au arătat mutrele vulgare prin ușa larg deschisă a vehicolului. - Nu accept tovărășia unor oameni necunoscuți, mai ales, în așa împrejurări, a spus ea ferm. - Nici eu. Îmi displac fumătorii, ca și alcoolul lor. Fraza spirituală, n-am rostit-o pentru întâia oară. Mi-am dat seama că nu se potrivește, dar ceea ce rostești, este ca vrăbiuța: iaca este, iaca nu este. Am refuzat, cu alte cuvinte, să plecăm. Se întuneca încetul cu încetul. ”Dacă nu izbutim să mergem unde dorim, mai bine stăm o noapte la mănăstire”, a propus ea. Perspectiva nu-mi prea strălucea. Însă, când ne-am întors, ne-au îngăduit să intrăm fără comentarii în incinta ei. O maică, sosită, probabil, de prin Ardeal sau Transilvania s-a exprimat: ”Basarabia a fost a noastră și am pierdut-o, dacă admiți că poți avea ceva sau că ceva se poate pierde.” - Și eu am pierdut-o pe mama, a spus călugărița, care s-a întors din drum împreună cu mine. - Iar eu l-am pierdut pe tata, am zis. În ziua de naștere al fratelui meu... Abia în clipa aceea am privit-o. Un scriitor clasic are niște epitete despre fete de argint suav și aur. În călugărița ceea se aflau aurul și suavitatea. Era mlădie și înaltă, cu trăsături fine. Iar ochii ei erau cerniți. Se întorcea către mine cu ochii ei că-mi răscolea sufletul până la tremurici. Da mai puțin decât trupul, m-a tulburat aerul ei plin de mister. Mi-a spus să n-o numesc călugăriță. Zâmbea cu puțină ușurință și zâmbetul acela părea s-o îndepărteze. Era îmbrăcată în negru, fapt ce nu era de mirare la o mănăstire. Însă fața ei iradia o lumină. Una plăcută, liniștitoare, și vorbea o limbă română corectă și precisă cu un accent ușor pe r. N-m spirit bun de observație; aceste lucruri le-am descoperit puțin câte puțin, nu toate dintr-o dată. - Da de ce nu vă convine cuvântul călugărița? - Deschide DEX-ul și vei afla. Am deschis dicționarul și am citit al doilea sens: ”Insectă carnivoră, de culoare verde-cafenie”, deși primul sens este de ”femeie, care face parte dintr-o comunitate mănăstirească”. - Eu încă nu fac parte din comunitate, a spus ea. ”Și nu sunt sigură că voi face parte cândva.” N-am întreebat-o de ce. Când i-am spus că am fost profesor la Universitatea Agrară din Chișinău, ea a tresăltat. N-a tresărit, cum mi-a părut mie, ci viceversa. Am precizat că sunt în trecere prin comunitățile mănăstirești, fiindcă ele mă interesează doar ca potențiale destinații turistice, care să fie incluse în niște trasee. M-a întrebat dusă pe gânduri: - Ce înseamnă să fie incluse pe itinerare turistice? Anume așa s-a exprimat ea. - Nu știu, i-am răspuns. E ca și cum ar fi marcate pe o hartă: iată aici avem mănăstirea Hâncu, iar acolo mănăstirea Frumoasa, la doi kilomerti depărtare este o moară de vânt, dincolo un muzeu al satului... - Amestecați sacrul cu nesacrul, sau mai bine zis, sfinții și părinții cu necuratul sau tot felul de monștrii ca Dracula, Manuk Bey etc. - Nu este chiar așa, mă îndrepățeam eu. Nu pot să-mi amintesc tot ce i-am spus în seara aceea, pentru că am stat mult și am vorbit cu ea. A doua zi, am ieșit din cămăruța mea mai devreme, cum credeam eu și am intrat în sufragerie. Prin geam se vedeau primele raze de soare și întinderile văluroase, care se pierdeau în ceața dimineții. În sufragerie nu mai era nimeni altcineeva decât călugărița, care și-a întins pe masă ceva de mâncare. Văzându-mă pierdut cu firea, m-a invitat la masa ei. Mi-a spus că preferă să fie de una singură, însă nu poate admite înstrăinarea mea. Mi-am amintit o glumă și am încercat să-i ridic cu ea dispoziția. - Nu-mi place bădărănia. - Nici mie. Putem să plecăm împreună? - Unde? A întrebat ea. - Acolo, unde drumurile noastre se vor întâlni vreo dată. Sau se vor întretăia? Am aflat că în ziua aceea, dânsa avea să-și urmeze călătoria spre Taraclia, iar eu – la Chișinău apoi, se prea poate, la Cahul și până la Dunăre. Am înțeles că un lucru nesperat nu-mi este interzis și i-am sărutat buzele cu ochii. M-a îndepărtat cu delicată hotărâre și apoi a șoptit: - Voi fi a ta numai la Chișinău. Îți cer ca până atunci, să nu mă atingi. E mai bine așa. Pentru un bărbat stingher și ajuns la o anumită vârstă, iubirea ce se oferă singură și încă de la o așa dulceață în haine negre, este un dar cu totul neașteptat. M-am gândit la tinerețea mea și la o fată din satul Cotul Nistrului, luminoasă și zveltă ca și călugărița ceea, dar care, îmi refuzase iubirea ei, apoi și la alta din orașul de pe malul râului Neva.. Această aventură – ultima poate, pentru mine – avea să fie una deosebită. - Totul e ca un vis, i-am spus, i-ar eu nu visez cai verzi pe pereți, ci ceva frumos. - Ca un rege, a replicat ea, până ce un vrăjitor sau o vrăjitoare te-a face să adormi și după aceasta, să te trezești într-o colibă. - Iar când te vei trezi, nu vei mai fi cine ai fost. Morala e că, azi poți fi prinț, iar mâine – cerșător. - Da. Aceasta este fabula! Însă și da și nu, am răspuns eu. Iar ea era magică în clipa când o priveam. - Aș vrea ca această clipă să dureze veșnic, am șoptit eu. - Veșnic este un cuvânt neângăduit oamenilor, a rostit călugărița și pentru a nu intra în polemică m-a rugat să-i repet numele meu. - Auriu, i-am spus, foarte simplu. - Nu te superi dacă te voi numi Cristi, ești de acord? - Dacă eu sunt și Cristi și Cristofor... - E de ajuns, m-a întrerupt ea. M-am gândit la păcat. La păcatul primordial și la ceea ce, urma să fac într-o zi de duminică. Acasă, după ce am intrat și i-am arătat modesta mea locuință, am început să am emoții. Ca la un examen. Era de fapt tot un examen pe care îl luam în serios. Vedeam că patul meu se răsfrângea într-o oglindă vagă, iar luciul unei lămpi îmi da semzația de o lumânare de lângă o scriptură. În realitate era un volum al DEX-ului, al limbii române. Călugărița își scosese veșmintele negre. Culorile vii și deschise îmi năvăleau în ochi. Păcatul nu este păcat, dacă este o atracție spirituală și una carnală de bună voie, bâiguieam eu aproape în glas. Timpul era de aur și el se furișa ca nisipul dintr-o clepsidră. Printre firele de nisip se stecura iubirea și am stăpânit imaginea ei ca pe a unei fecioare dintr-o icoană. Nu aveam nevoie de pictor, să picteze și nici de aparat de fixare a imaginilor, care se fixau singure pe retina ochiului, sau, poate, pe un memory steak al creierului uman, care era mai important decât celelalte toate. Iar sub plapuma albă era ea, călugărița, care în clipa aceea întradevăr nu făcea parte dintr-o comunitate mănăstirească cu trupul ei alb, mlădios și îmbietor ca laptele fierbinte, pe care dacă-l mai lăsai, era gata să dea în foc și să-l pierzi. Da dumneavoastră ce aveți de spus: am sau n-am? Dreptate, noroc și mai știu eu ce... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate