Uneori cauți atât de mult să placi celorlalți încât te bușesc din prima cu privirea rece, sticloasă pe care o simți mereu în spatele afișatului zâmbet cordial, care emană o căldură asemănătoare cu a plasticului care îți cuprinde degetele când lucrezi la o mașină specială producând fire lungi de plastic, sigilii de diferite forme pentru saci, pungi și alte chestiuni necesare activităților umane. ca apoi să prindă carnea în arsura lui și să o distrugă parțial.
Mă întorc la acel zâmbet. Uneori îl simt ca pe o cortină lăsată anume pentru a-mi acoperi personalitatea, pentru a o înveli cu migala acelui aparat de care pomeneam, la care am lucrat în liceul de chimie în timpul practicii. Pentru că acolo ne plimbau când în atelierul de produs creioane nazale, unde mă înțepam întruna cu siringa cu care umpleam creioanele cu substanță, și capacele formei creionului intrau foarte greu, sau la mase plastice unde erau două mașini complicate ale căror scheme le-am înțeles într-un târziu, după ce mi-am făcut tot felul de semne de la arsurile cu plastic lichid, încins...
Mă întreba maistrul dacă a mai trecut durerea, iar eu zâmbeam strâmb cam cum simt zâmbetul acela al unui cotidian înrăit.
Uneori cauți simpatia celorlalți și găsești din ce în ce mai multă răceală. Mă întreb totuși dacă mai suntem oameni sau ne transformăm tot mai mult în pietroaie răsfirate pe întreg mapamondul cu care animalele se întâlnesc, fac uneori pipi curioase să vadă dacă ne mai mișcăm și încearcă și ele să ne câștige simpatia astfel încât să le lăsăm arealul în pace, să nu le mai chinuim cu ideile noastre bolnave, să le îmbrăcăm atunci când ele nu suportă decât naturalețea a ceea ce sunt, să le tot tăiem ba coada, ba urechile pentru a le modifica manifestările după cum ne tună, declarând rasa cea mai cea și animalul cel mai cel când de fapt pe ele nu le interesează decât un strop de afecțiune, masa din fiecare zi și o cât de cât simplă protecție de alți oameni, nu de alte animale de care se apără singure de fapt.
Mă privea pisica mea azi lung când plângeam și i-am spus de ce plâng, nu știu ce a înțeles sau nu, dar a venit pe masa calculatorului și m-a mângâiat, și-a apropiat boticul rece și umed de fruntea mea și am stat așa câteva minute. Apoi s-a uitat iar la mine lung și m-a cerut la joacă. Sigur joaca este pentru ea o formă de alungare a stărilor rele. Își transformă furia în calm, energia toxică în energie benefică. Pentru că, nu-i așa? Nimic nu se pierde, totul se transformă firesc...

Anne Marie Bejliu, 31 octombrie 2016