unde să te ascunzi când interiorul tău dă pe dinafară și,
în văzul tuturor, îți porți chipul ca pe o rană?!
te întrebi prin ce miracol, prin ce întâmplare, prin ce lege
încă formezi un tot, o persoană,
porți un nume care e aproape lipit de tine...
desigur, un dumnezeu bun te iubește, nu te lasă
tu însuți ai învățat să îți iubești fisurile prin care durerea încearcă să respire
senzația-sentiment care nu te poate abandona,
pe care nu o poți abandona,
durerea-identitate, durerea-destin
ceva ca un plâns eliberează sângele din strânsoare,
îți dă undă verde și te arăți celorlalți fără să-ți acoperi fața,
îndrăznești chiar să te privești în oglindă:
surâsul mamei, vocea tatei, chipul bunicilor, al tuturor celorlalți...
miliardele lor de răni personale trecute în tine, bucuriile lor fragile, păcatele lor,
fărâma de soare și grămada de întuneric...
suferința la gândul că pruncul lor va rămâne la un moment dat
marele străin, intrusul în lumea-tăvălug nedeprinsă cu scrupulele,
nici cu sentimentalismele, nici cu poveștile ce trec drept aberații siropoase
și care
nu întreabă cât te doare,
câte resurse mai ai,
îți mai amintești de tine??!!
toate, aduse în prezentul tău...
și ei chiar nu au de ce să te arate cu degetul
rana asta ține de cald:
atâta vreme cât ea există, nu ești singur