Și va veni și timpul când în inima mea nu va mai ploua cu pietre
Un bărbat pe care nu-l cunosc îmi va aduce mai aproape marele magnet
Întunericul se va țese topit în urmă ca o cărare pe care am umblat prea mult timp,
de care mă voi bucura ca de o mantie de vrăjitoare
mult prea obișnuită cu oamenii
nu dau de mâncare pentru sufletul meu cel nepotolit
lasă-l să zburde încă flămând cu speranța că voi redeveni o adolescentă
lasă-l să-i fie sete și foame de ceea ce nu poate fi atins sau rupt sau nerevenit
să fie ușor
să greșească a mia oară, să greșesc, asta-i rostul meu,
să greșesc.