Răspunsul a fost dintotdeauna unul singur. Pe margine de lac, între ziduri, sufletul adolescent inspiră neșoptite miopii cailor murgi, tot mai sus avântați, gravi și răbdători, vorba profetului „doar vorbele Lui îți inspiră-n cămară, cântecul nopții”. Ropot de pași selenari, ramuri de lut, fornăiau visele în sângerarea cerului roșu. Pete de alb, norii. Șiruri de mătase, păsările. Doar o ultimă rază în azil, cufundată hipnotic.

Râdeau amândoi chiar dacă se încurcau de o mare diversitate. Vedeau lucruri în toate tâmpeniile astea. Lucruri, nu reliefuri. Comune-n măsură, luate la rost, roabe ochilor plânși, corole de vreascuri și sutane de îngeri. Mugurii de zbor răspândiți îi făceau să pară foarte îndrăzneți. Reflectau aripi de zid, valuri și ramuri de finic crescuți după bătaia vântului nou. Șirul lung de prelați se încremeniseră în așteptare, extrem de calmi, cu fiecare rugăciune inundând pământul. Aveau credința în oglinzi și în firul tors la o răscruce de timpuri. Urzeli și amuțeli rânduite. „Ascultă cum cântă vântul. Astăzi nu-ți mai scriu. Am de zâmbit. Mai întâi, himerele. Apoi zidurile. Apoi, merele coapte. O procedură a bunului simț. Din toată șarada asta nu am decât o scăpare: pragurile. Povestea asta încape doar într-o bucată de om. Afectul unui condei ros pe alocuri. Te rog, ai încredere în mine. Ascultă doar cum cântă vântul”

Peste câmp, țâșnea din fântâni un capăt de cruci, peste sat se lăsa o mare de liniști. Râdeau amândoi ca atunci când doi copii gângureau legănați de același destin pe vâlceaua podidită de stele așternute credul peste vederea lumii, în așteptarea întretăiată doar de scribul din geam și lovitura cernelei pe un colț de cer orbitor de cuminte.

Mai e ceva de învățat? O să rămân de-a pururi tânăr, în același cupeu transparent, tras tot mai sus de caii miopi, ascultând cântecul vrăjit al vântului nopții. Păsări.