.. doar frânturi din amintirile care sălășuiesc în noi. Pot fi puse pe muzică tristă. Cum poate fi un poet altfel? Sau… făcute culoare pe pereți scorojiți de umbre. Oricât le-am împinge ele tot ne pun la colț. Colțul acela cu unghiul ascuțit de neliniști. Sau pot fi făcute piatră ce plânge într-o limba nătângă până nisipul ei devine ieri iar mâine… doar câteva litere care încearcă să ducă propoziția mai departe…
…………………………………………….

Deschid cutia poștală cu un gest banal. Un plic alb luminează întunericul. Câteva trepte. Și literele devin lizibile. Îl desfac. În palme… un fel de om străbătut de lumină, paralel cu ceva ce merge înainte, și căutarea de peste tot. Trebuie doar să o vezi printre umbre și lumini-franjuri, piste de biciclete, clădiri patinate, mașini, întrebări – cum alungă ele evidentul! -, șina de tramvai, piatra cubică așezată egal pe care numai atingerea firescului în întuneric o tulbură. O copertă, da, dintr-o lume ireală care caută, evident, timpul…

"În căutarea timpului ireal”… frânturi de suflet. Le răsfoiesc cu grijă și scriu. Nu, nu la calculator, la o mașină de scris cu literele tocite de timp. Real. Nu am mai scris de multă vreme. Viața te scufundă departe, acolo unde nu poți să "cauți decât timpul trecut”. Prezentul este o virgulă între ieri și mâine, atât de mică încât nu încap în ea decât greșelile. Fericirile rămân mereu în urmă, câteva clipe ce-și întind palmele peste nisip. Nisipul banal dintre ele. Iubirile trec așa… cum respirațiile. Și te ucid. Câte puțin… și rămâi "un poem fără brațe ce se strecoară printre gânduri”…

Uneori ești redus doar la trupul ce încearcă să "scrie lumina”. Creierul nu mai dictează irealul. Trupul însuși dobândește amintiri și desenează pe nisip poeme.

Strâng ușor pleoapele. Genele irizează lumina. Citesc: "fericirea nu are nume/n-o poți chema/vine fără să fie invitată/pleacă fără să anunțe/se strecoară printre iluzii/uneori se ascunde atât de bine în noi/încât nu ne dăm seama/decât atunci când pleacă îi vedem umbra/iar umbra ei este absența/ tristețea căutarea”. Îmi revin în minte aceste versuri. Mi-au plăcut mult. Dar acum dor. Pentru că le văd cu partea aceea de prezent-virgulă. Așa e viața. Am spus, doar.

Merg, "întâlnesc un om fără umbră” ce înaintează "între lumi paralele” de mână cu "doamna singurătate”. Și întind degetele, tremurând, unui "artist care nu moare ci doar își schimbă starea de agregare”.

E noapte. "Trenul iubirii” aleargă pe șine până „dincolo de gând”, aproape de linia orizontului. Aleargă... cu rămășițele noastre de iluzii…

Nori din cuvinte, litere și umbre,o carte - copilul trist-fericit al unui poet; mă fac ghem în luna lipită de copac și parcă văd o masă lungă, cum o alee printre brazi, la care stau toate fericirile îmbrăcate diferit și beau cafea cu zahăr dulce și amar. O carte, uneori masca unui poet, alteori… timpul care are forma unui om ce ne fugărește până când următoarea ne va învârti clepsidra. O carte - desenată în aer. Și nori împăturiți cu sfoara care o trag. O carte, un fel de clipă care există pentru că este legată la ochi pe malul drept al „timpului furat”. O închid cu grație. Pare caldă. Mă înalț pe vârfuri și o așez acolo unde doar mâine va ști…
……………………………………………

Aceste cuvinte nu sunt gânduri. Ci... frânturi din amintirile care sălășuiesc în noi. Bătătoresc clapele și înnegresc literele albe atunci când se așază pe aceleași căutări…

Ileana Popescu Bâldea, impresii de lectură la volumul "În căutarea timpului ireal" - autor Relu Coțofană. Cartea este elegant și profesionist prafațată de doamna Veronica Pavel Lerner

București, 18 aprilie 2015