viața mea vine din “existență”.
nu e o iuluzie,
existența rămâne pentru totdeauna:
că a fost, este, și va fii...
nu poate să dispară.

dar, viața mea, mă plimbă ca într-un joc.
uneori mi se pare că se ascunde de mine !
mă lasă singură,
n-o mai văd... cu ochii inocenței
văd inima aruncată pe jos...
nu mai văd nimic în jurul meu :
lumea, societatea, sistemele de valori !!!
accept tăcerea, singurătatea.
lumea continuă să fie,
dar ochii mei rămân tot închiși ...
se deschid numai pentru a căuta IUBIREA,
iubirea care mereu imi prelungește suferința.
pâncă când suferința mea,
devine o formă de hrană
ce poate compensa absența IUBIRII...