eram spaima întrebărilor și multe au căzut
sperând să scape neadormirii
dar sfinxul a uitat să-mi spună că există un sfârșit
pentru orice creație
și că nici măcar lumina nu scapă
din tenebrele morții
încet, încet, lumina ochilor se stinge
întrebările prind curaj
și se strecoară
dincolo de numele meu plin de spaimă
vârful cuvintelor
s-a tocit
săgețile cad ostenite
târând toată oștirea nerostitelor
în mocirla afuriseniilor
ce-mi mestecă pe îndelete
trupul
aș putea să-mi arunc vocea
să guste libertatea
dar cine îmi garantează că voi mai auzi
măcar o literă
încălzindu-mi sfârșitul întunecat?