I

”Făcătură” se cheamă, în cazul că ar exista vreunul care nu cunoaște, că ”și-a vârât dracu coada”.Făcând ca o treabă care începe cât se poate de normal sau poate că nu începe tocmai astfel, să nu se mai sfârșească firesc, fără un motiv anume ori dimpotrivă, din varii motive, unul mai straniu decât celălalt-vine îndoiala.Că de aia...
Până de Crăciun nu ninsese, ”venise Moșu pe cal negru” adică, vorba veche. Și nici în zilele care au urmat nu se vedeau semne că lucrurile ar putea să se schimbe. Frig, ger chiar, ceva care făcuse noroaiele toamnei să pară ca de sticlă, să se audă cum se fac fărâme zgomotos sub călcătura grea a încălțămintei de iarnă. Se înșirau pe mai departe zile și nopți înalte, ele însele ca de cleștar, care păreau că se încăpățânează să termine,într-o înaltă ținută profesională,un spectacol rămas, inexplicabil de ce, fără spectatori. Primele încercând în felul lor, parcă, să salveze paloarea bolnavă a astrului zilei care zăcea mai toată vremea prăvălit peste zările sure și boante dinspre miazăzi, ca în niște așternuturi răvășite și murdare, din care nu avea puterea să se ridice, celelalte luminate de o lună care,nepăsătoare că se uită de acolo către o lume înghețată bocnă ,ca și pustie, părea mai prosperă, mai rotundă și mai luminoasă decât oricând. Și așteptarea aceea cunoscută de toți, neliniștea aceea crescândă, de parcă viitorul ființelor și al lucrurilor ar fi depins de trecerea mai accelerată a timpului sau pur și simplu de venirea cât mai grabnică a zăpezii. Ori poate că neliniștea cu pricina vizează de fiecare dată ceea ce se găsește dincolo de aceste zăpezi oricum obligatorii, oricum de trecut, indiferent de sacrificii, unde așteaptă primăvara însăși, cu toate ale sale, inclusiv cu infinitele urmări pe care le poartă în sine doar ca să le risipească cu generozitate peste tot, în cele ce urmează, apropo de viitor... Abia în cea din urmă zi a anului au început limpezimile cerului să se tulbure. În timp ce pe pământ, venind ca din senin, au pornit să se zbenguie în răstimpuri, ca niște mânji scăpați dintre stănoage, lăsați de capul lor, niște pui de vânt care aminteau de răsuflarea tăioasă a Crivățului. Către amiază, ultima oară când s-a mai putut vedea soarele în anul acela, volburile se îndesiseră acolo sus, în înalturi, apăsând tot mai amenințător asupra unei lumi încremenite de groaza a ceea ce avea să urmeze. Ca și speriată ea însăși, ca și cum ar fi căutat să fugă din calea unui iminent prăpăd, lumina s-a aruncat, ca niciodată de cu disperare parcă, în hăurile apusului. Semn la care viscolul și ninsoarea s-au năpustit deodată asupra lumii. Pornite evident să o copleșească și să o înghită, în noaptea tot mai afundă în care păreau că se simt ca la ele acasă...