trecuseră ani mulți ea era doar o absență
inexplicabilă ca un inel de fum
nimeni nu mi-a spus nimic
până când am înțeles că părul ei nisipiu se topise
la vremea nunții libelulelor
ea se aplecase prea mult cu hainele mai grele decât ceața
într-o înserare cafea cu lapte
cu ochii ei adânci ca niște nuferi murdari de nămol
cu mâinile ei care țineau orașul ghem
ca pe un câine rănit într-o pătură
printre gesturi demodate și absente
așa cum se clatină un ciot de creangă lângă trunchi
cuvintele ei încă se mai auzeau ascuțite sparte
cioburi de bibelou sub baros
unii plângeau în pumni cu buzele tremurând
vedeam prin fumul gros doar niște măști negre
încercau să uite că erau înrudiți cu moartea
ca în capriciile lui goya
priveam peste gard credeam că nimeni nu are drept să judece
de ce oare era atât moloz ce încercau să ascundă dedesubt
în afara inelului ei de logodnă