copile, porțile sufletului ți s-au dat să răscolești
zămislind întrebări tăinuite
biciuind tăceri
și neputințe
până când carnea ta
se va ruga cerului
să rupă fibra lemnului
arc peste trup

cu toate că inima bate la vedere
și vorbele deslușesc dureri
nimeni nu crede rimelor tale
alungându-ți versurile-n pustie
târându-te prin colb
în fața mulțimii-înfierbântate
cuvânt plin de viață
de sânge, de spini

poate că timpurile nu-s ale mele
poate că eu nu-s al timpului
dar ceea ce trebuie să știți
e că nimeni nu poate ascunde cuvântul
lepădându-se, țintuindu-l
și nimeni nu poate pune degetul
în rana credinței
cuvântul rabdă
el e iubire
și catapeteasma cerului se rupe
făcând loc înălțării

izvorul cuvintelor nu poate fi ascuns
și nici oprit cu spaima deslușirilor
cuvintele își văd de drum
înnodându-se, adunându-se
dincolo de tăceri
dincolo de dureri
purtându-și adevărurile
și toate surpările
până la moartea cea mare
ce nu are stare
și nici alinare

sunteți creatori de cuvânt
purtătorii lui prin vremi
și fie că-mi veți crede
fie că nu
el, cuvântul
vă poartă, trecându-vă
prin marea poartă
a tăcutelor și-a ascunselor
mai bine s-aruncați cu vorbe-n mine
decât să le lăsați să cadă în uitare