poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1613 .



Amintiri despre
personale [ ]
Alexandru Cosmescu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2014-06-16  |     | 



ALEXANDRU COSMESCU

Se știe că cei mai mulți dintre tinerii ce aspiră la titlul de scriitor își caută la început un mentor, cineva care să le verifice primele încercări timide, eventual să-i ghideze și să-i ajute. Nu am făcut nici eu excepție de la această regulă. Căutam pe cineva în care să am încredere și care să mă facă, la rândul lui, să am încredere în mine și în ceea ce scriu.
Un cunoscut mi-a sugerat și un nume: Alexandru Cosmescu. Spunea că e un om de bine, atent și grijuliu cu tinerii începători și că îl pot găsi la revista „Nistru”, unde conducea pe atunci secția de proză. Nu era un nume nou pentru mine: mulți dintre clasicii pe care îi citisem la școală erau transpuși într-o limbă fermecătoare anume de el. Așa că, într-o zi, pe la sfârșitul anului 1979 sau începutul lui 1980, mi-am luat inima în dinți și am trecut pragul Uniunii Scriitorilor, unde își avea sediul și revista „Nistru” (ulterior „Basarabia”), care de ani buni și-a sistat apariția.
În biroul unde am intrat, un bărbat slăbuț, cărunt, cu mustăți, citea atent un manuscris, privind la foi prin ochelarii cu lentile groase și fumând. Mi-a oferit, printr-un gest, scaunul din fața lui, invitându-mă, tăcut, să aștept până se va elibera. Când a decis să facă o pauză, și-a ridicat ochii, mi-a zâmbit cu căldură și m-a întrebat cu ce problemă am venit.
Îmi dădeam bine seama că sunt unul dintre cei foarte mulți tineri care asaltau redacțiile cu diferite manuscrise, încercând să găsească, în paginile ziarelor, loc pentru o poezioară sau un fragment de proză. Timid, i-am arătat cele zece pagini, scrise cât am putut de îngrijit, intitulate Câmpia trandafirilor sălbatici, și i-am zis că aș vrea un sfat, când o să aibă timp să le citească. Le-a răsfoit puțin, parcă încercând să le cântărească greutatea, și mi-a zis că le va citi în viitorul apropiat. Am simțit că nu trebuie să-l rețin – părea în criză de timp – și eram gata să mă ridic, când m-a întrebat:
- Păi, spune, drăguțule, cum te cheamă?
Privirea caldă, zâmbetul și cuvântul drăguțule m-au făcut să uit impresia inițială de severitate pe care mi-o formasem. Mă copleșeau emoțiile și am îndrăznit să-mi spun doar pseudonimul literar:
- Victor Inereanu, am zis, așteptând să noteze minciuna mea pe marginea manuscrisului ce i-l lăsasem, și m-am făcut dispărut după ușă.
Numele meu de familie atrăgea, de obicei, mirare și întrebări despre vestitul prozator Ion Druță: nu cumva suntem rude? Nu vroiam să profit de asta, vroiam să mă cred original și inconfundabil, așa că îmi inventasem acel pseudonim. Nu vroiam să fiu nici menajat, nici comparat cu celebrul scriitor.
Peste câteva zile, am îndrăznit să-l vizitez din nou. Când am intrat în cabinet, era în compania a două studente, care, ca și mine, veniseră să-și verifice talentul… Mi-a oferit scaunul de lângă cele două vizitatoare și m-a prezentat.
- Să-i țineți minte numele: Victor Inereanu. Mulți tineri încearcă acum să scrie poezie, dar el, ca puțini din generația voastră, s-a apucat să scrie proză.
Cu amabilitate și maniere elegante, le-a condus pe fete și, când am rămas în doi, mi-a zâmbit din nou, răsfoind paginile manuscrisului meu, cu multe notițe în creion pe câmp, pentru a-și împrospăta în memorie cele citite. Și-a aprins o nouă țigară, și-a netezit chelia și a început, cu multă delicatețe, să-mi explice că însăilările mele încă nu au o haină artistică demnă de a fi numită proză. Mi-a arătat multe formulări absurde, cuvinte folosite impropriu. Vorbea părintește și cu mult tact, dar am înțeles că nuvela mea era una ratată. L-a mirat că învățam la Facultatea de Drept: majoritatea debutanților veneau de la Litere.
La despărțire, m-a sfătuit să citesc cât mai mulți prozatori clasici, în traduceri deja publicate, sau să merg la bibliotecă (unicul loc în care se găsea literatură românească era biblioteca națională, numită pe atunci „Krupskaia”) și să citesc atent din Sadoveanu, Rebreanu, Nichita Stănescu, Zaharia Stancu. Am decis să-i urmez cu scrupulozitate sfaturile. Simțeam că aș fi pregătit pentru o nouă discuție cu el abia după ce i-aș fi asimilat pe toți cei pe care mi-i recomandase. Starea mea de nesiguranță a durat... câțiva ani.

* * *
Timpul trecut îmi dăduse mai multă încredere: absolvisem facultatea, eram încadrat în câmpul muncii, ba chiar mă și publicaseră două reviste. Așa că am căutat numărul de telefon al maestrului – pe atunci era foarte ușor de găsit – și l-am sunat acasă. M-am prezentat, de data aceasta, cu numele meu adevărat; cum mă și așteptam, l-a surprins. I-am zis că sunt un novice în ale scrisului care, cândva, mai trecuse pe la dumnealui. Până la urmă, m-a invitat la el acasă. Atâta și așteptam!
Nu mai țin minte dacă era sfârșitul lui 1982 sau începutul lui 1983 când am sunat pentru prima dată, plin de emoții, la ușa lui… Era îmbrăcat într-o ținută comodă de casă și m-a invitat înăuntru. Avea un adevărat apartament de intelectual: rafturi peste rafturi cu volume de opere complete ale scriitorilor clasici, în primul rând români, ceea ce rar se vedea pe atunci afișat în public. Erau și tablouri, alegerea cărora exprima un bun gust desăvârșit. În fața geamului, la o masă din lemn masiv, încărcată cu dicționare și manuscrise, era locul lui de lucru, pe care și l-a reluat, invitându-mă să mă așez într-un fotoliu vechi și comod.
Mă pregătisem moral pentru un fel de examen sau interogatoriu, mă așteptam să mă întrebe dacă i-am citit pe cei pe care mi-i recomandase și dacă lectura lor m-a ajutat să scriu mai bine. Mă așteptam să-mi reproșeze că mă prezentasem, atunci, cu trei ani în urmă, sub un nume fals, fie el și pseudonim literar. Dar m-a dezarmat cu privirea lui caldă, cu care mă măsura din cap până-n picioare, parcă verificând cât de mult a crescut „copilul” care eram când ne văzuserăm pentru prima oară. Mi-a zis:
- Drăguțule, dacă ai venit la mine după atâta timp cu aceeași problemă, să știi c-o să fii scriitor!
Aproape fără să-mi dau seama, am scos cele două publicații și am vrut să i le arăt, ca un fel de validare a „statutului” meu de tânăr scriitor. Mi-a zis că le citise deja și i s-au părut bune, ceea ce mi-a destrămat și mai mult emoțiile. I-am lăsat, în schimb, o mapă cu povestiri – un manuscris pe care aș fi vrut să-l public și mă interesa dacă ar fi fost acceptat la Uniunea Scriitorilor, pe atunci factorul principal de decizie. Desigur, părerea maestrului era cea mai importantă pentru mine.
Nu mai țin minte mare lucru din discuția noastră de atunci. Þin minte doar că eram mereu întrerupți: ba de oamenii care îl sunau încontinuu să-l întrebe despre cum se utilizează corect vreun cuvânt sau vreo întorsătură de frază, ba de vizitatori în carne și oase… Am înțeles, așa, profunda lui dragoste și disponibilitate față de oameni, faptul că nu-i stătea în fire să neglijeze pe nimeni și că încerca mereu să-i ajute pe alții, cel puțin cu sfaturi sau recomandări. În curând, la ușă a sunat un alt tânăr scriitor, Nicolae Rusu. Mi-am dat seama că aveau o întâlnire prestabilită, poate vroiau să lucreze împreună la ceva, așa că am decis să plec discret. Maestrul m-a condus, spunându-mi că mai are încă multe să-mi spună, că la următoarea întâlnire o să-mi ghicească în cafea și că o să discutăm pe marginea manuscrisului meu. M-a sărutat părintește pe frunte și am ieșit.

* * *

Am revenit peste câteva zile. M-a întâmpinat cu același zâmbet ospitalier și m-a cuprins cu drag imediat ce i-am trecut pragul. Boala, care, până la urmă, l-a răpus, se făcea deja simțită: tușea de se risipea, dar continua să fumeze ca un turc și răspundea mereu la sunetele de telefon… A fost prima noastră conversație „pe așezate”. Am încercat să-l întreb mai multe și am aflat, așa, tot felul de detalii din biografia lui. De exemplu, avea pe perete fotografia unui adolescent despre care mi-a spus că era fratele lui geamăn, Gheorghe, decedat în urma unui eveniment tragic din anii 1930. Tatăl lor, jurist de profesie – pe care îl chema tot Alexandru – își cunoscuse viitoarea soție, o evreică ce studia la Conservatorul din Viena, pe peronul unei gări de trenuri. Povestea iubirii lor, pe care mi-o depăna maestrul, cufundându-se în amintiri, părea scoasă dintr-un roman clasic. Ca să-și încerce sentimentele, și-au dat întâlnire, abia pentru când aveau să-și termine studiile, pe peronul aceleiași gări. S-au înțeles să nu-și scrie, să nu se vadă, să nu se caute – dar, peste exact doi ani, la data stabilită, au apărut amândoi în același loc. Maestrul, se simțea, își iubise foarte mult mama – poate își moștenise harul de traducător chiar de la ea, din câte îmi spunea, mama lui făcuse pentru e editură câteva traduceri ad-literam din Stephan Zweig și alți scriitori germani consacrați.
Nimic nu-l întristase mai tare decât anul tragic în care și-a pierdut și mama, și fratele: nici al doilea război mondial, în timpul căruia fusese condamnat la moarte, nici greutățile foametei de după, nici soarta sa zbuciumată de mai târziu. Amintindu-și, ofta din străfundurile sufletului și aveam impresia că durerea n-o să-l părăsească nici pe lumea cealaltă.
Poate ca să-și înlocuiască amintirile triste, m-a întrebat:
- Dar tu, drăguțule, ce mai faci? Cum te descurci cu jurisprudența?
Mi-a ascultat cu răbdare păsurile, care nu aveau multe în comun cu scopul vizitei mele; probabil încerca, cu discreție, să stabilească o atmosferă de căldură și intimitate. Mi-a pregătit o cafea, din boabe măcinate tot de el, la o râșniță manuală, în prezența mea. În aroma îmbătătoare de cafea (pe care știa s-o pregătească ca nimeni altul – zicea că trebuie să dea în clocot de trei ori și să știi exact când să retragi ibricul, o artă pe care cred că aproape toată lumea a uitat-o acum), mi-a propus și să-mi ghicească viitorul. Era ceva inedit pentru mine: un intelectual de renume să ghicească în zaț de cafea? Mi-a explicat că nu era singura lui preocupare mistică: în tinerețe, practicase hatha-yoga. Ca să mă convingă, până zațul se scurgea pe pereții ceșcuței întoarse, maestrul s-a întins pe jos, mi-a demonstrat câteva poziții complicate și mi-a explicat menirea lor, apoi s-a ridicat, și-a pus ochelarii, și-a aprins o nouă țigară și a început să se uite în ceașca din care băusem…
Era ceva ce nu mi-aș fi imaginat niciodată, mai ales în contextul în care, în societatea în care fusesem educat, se promova raționalismul comunist și orice discuție era reglementată de norme rigide, de teme prestabilite, ba chiar și influențată de simpla lipsă de cultură elementară – orice discuție pe teme cu care nu eram familiari era privită straniu.
A început să-mi spună că voi avea o soartă fericită, că voi iubi și voi fi iubit ca puțini oameni de pe lumea asta, că mă voi împlini profesional, dar și în planul scrisului. Numai că, pentru asta, va trebui să lucrez mult. Într-un fel, ghicitul a fost ca un preludiu pentru discuția despre manuscrisul pe care i-l lăsasem. A lăsat ceșcuța pe masă, și-a adus mai aproape foile lăsate de mine, cu notițe, tot în creion, pe margini. A fost sincer și mi-a zis că impresia pe care i-au lăsat-o textele mele nu a fost dintre cele mai bune. Mi-a spus că trebuie să fiu atent la fiecare frază pe care o scriu, la felul în care se leagă ele unele de altele, la cuvintele pe care le folosesc (și mi-a arătat zeci de exemple de cuvinte nepotrivite și fraze nelegate). Mi-a mai explicat de ce sunt necesare lecturile serioase: atât pentru ca să asimilez un limbaj bogat, divers, dar și ca să văd exemple de structuri de povestiri care funcționează, să învăț să prezint, etapă cu etapă, evenimentele despre care vreau să scriu.
Era trist pentru mine să aud ceea ce spunea, dar îmi dădeam seama că nu oricine are noroc de asemenea sfaturi. Mai ales că știam că anume acest om a promovat zeci de tineri scriitori de la noi și speram, în adâncul sufletului, că datorită lui și numai lui va veni timpul când o să-mi câștig dreptul să mă duc la Uniunea Scriitorilor purtând sub braț un manuscris în care să am cu adevărat încredere și care să reziste în timp, făcând față oricăror exigențe. La asta, am înțeles, se referea și maestrul Cosmescu, când îmi sugera că pe calea pe care am pornit amândoi trebuie să muncesc cu toată seriozitatea, pentru că literatură adevărată se face doar atunci când autorul însuși e exigent față de sine și nu se teme să muncească ore în șir la un singur alineat, întorcând fiecare frază și fiecare cuvânt pe toate părțile.
Ca să nu plec în starea de spirit plină de tristețe care se citea pe fața mea, maestrul a schimbat delicat tema discuției și a continuat să-mi povestească despre lucruri pe care nu aveam de unde să le știu pe atunci.
Mi-a povestit, de exemplu, despre câteva evenimente din anii ’50. Era un timp în care intelectualii de la noi luptau din răsputeri împotriva rusificării și regionalizării forțate a limbii vorbite în Basarabia. Puțini știu că rolul lui Mihail Sadoveanu în această victorie a fost unul decisiv, pentru că era o personalitate publică înalt apreciată de autoritățile sovietice (primise „Premiul Lenin pentru Pace”); dar numai cei direct implicați în situație (sau cei care au citit memoriile participanților la aceste evenimente) știu de întâlnirea dintre Sadoveanu și pe atunci tânărul scriitor Alexandru Cosmescu. La Chișinău se pregătea o ediție a romanului Nicoară Potcoavă, și birocrații insistau ca pe pagina tehnică să se scrie „traducere în limba moldovenească”. Chiar în aceeași perioadă, Cosmescu primise de la autoritățile sovietice viza pentru o călătorie în România, unde locuia cea mai mare parte a rudelor sale. Cosmescu a decis să treacă pe la Sadoveanu, să-i descrie situația creată, să-i ceară ajutor: poate, dacă ar fi conștientizat că și opera lui risca să fie „tradusă” în limbajul stâlcit promovat pe atunci în Basarabia, ar fi făcut ceva ca s-o salveze… Cu destul de mare greu, au reușit să se întâlnească, și Cosmescu i-a povestit, cu durere, despre situația limbii române în Basarabia și i-a prezentat și un Memoriu care, azi, nu se știe în ce arhive secrete o fi zăcând. Sadoveanu a reacționat prompt. Și-a contactat cunoștințele de la Moscova și Petersburg, inclusiv pe celebrul romanist Vinogradov, și, în cadrul unei întruniri științifice, organizate le insistența lingviștilor sovietici, s-a recunoscut, de facto, identitatea dintre așa-zisa „limbă moldovenească” și limba română – iar operele lui Sadoveanu, editate la Chișinău, și-au păstrat frumusețea, fiind doar transliterate în grafie kirilică…
După aceea, îmi povestea maestrul, literații din Basarabia au căpătat mai mult curaj. Criticul literar Ramil Portnoi și poetul Liviu Deleanu (prietenii lui foarte apropiați) au solicitat o audiență la secretarul de pe atunci al CC al Moldovei, Leonid Brejnev, convingându-l că marii clasici ai literaturii noastre – Alecsandri, Eminescu, Creangă – care nu sunt nici editați, nici studiați în școli, au stat la temelia literaturii și culturii noastre… Oricât de straniu ar părea, Brejnev a dat dovadă de foarte mare deschidere. Și, cu toate că mulți comuniști șovini ruși, îndoctrinați de ideologia cosmopolită, se opuneau cu îndârjire, a permis editarea lor în tiraje de masă și includerea lor în programele școlare. „Dacă dumneavoastră credeți că poporul are nevoie de ei, editați-i și promovați-i”, le-ar fi spus atunci Brejnev.
Ascultam cu gura căscată detaliile pe care mi le povestea Cosmescu. Eram curios să știu cum erau scriitorii mari în tinerețea lor, cei pe care îi citisem cu sufletul la gură în adolescență. Mi se părea că ei trăiseră în cu totul altă lume. Cosmescu mi-a povestit despre grupul lui de prieteni: Aureliu Busuioc, Anatol Gugel, Ion Ciobanu, Ion Druță, despre modul în care se sprijineau unul pe altul, felul în care își petreceau timpul liber, despre unele peripeții, exemplificând cu multă voioșie:
- Mai beam câte un pahar de vin, mai coceam pe jăratec vreun știulete-doi de porumb. Uneori ne luam și la trântă, dar nu dura mult până Ionică Druță ne trântea pe toți. Era experimentat și tare dornic să câștige. Eu și Druță trăiam într-o casă comunală, cum i se zicea atunci: Druță într-o cameră și eu cu familia – soția, două mătuși și copilul – în două mai mici. În loc de cântece de leagăn, fiul meu, Iura, adormea în ritmul mașinii de scris a lui Druță, dacă pot să zic așa… Ionică Druță lucra mai mult noaptea și, deseori, după câteva nopți de creație, venea să-mi citească zeci de pagini deja închegate, deja structurate, așteptând ca eu să obiectez ori să-l laud… Lungile noastre discuții, erau urmate de încă o perioadă de scris febril nopțile și de noi lecturi, transformate mai apoi în Sania, Rubanca, Frunze de dor… De obicei, primele variante ale lucrărilor lui Druță erau triste și realiste, și abia după aceea venea porția dublă sau chiar triplă de lirism pe care o știți și voi din variantele publicate… Am fost foarte apropiați și aș avea multe să-ți povestesc despre el. Ne-am cunoscut pe la începutul anilor ’50, când eram redactor la revista „Octombrie”, așa se chema pe atunci. Într-o zi, am primit de la Tiraspol o povestire scrisă de un soldat, se chema Problema vieții. Mi-a plăcut nespus de mult și, chiar dacă era scrisă cam neglijent, am arătat-o tuturor prietenilor și am decis s-o publicăm. Þin minte și acum o frază: „Bătrânul mergea de părea că scârțâie”. Dar era și o problemă: nu știu cum s-a pierdut o pagină, înainte de a ajunge la noi. Ce să fac? M-am așezat și am încercat să-mi imaginez eu cam ce lipsea, cum s-ar putea face o legătură. Am încercat să păstrez stilul și sensibilitatea lui Druță și sper că am reușit – în orice caz nu mi s-a plâns niciodată. Așa „l-am debutat” și am ajuns să fim foarte apropiați, deși acum nu prea știm multe unul de altul. Ceea ce m-a impresionat la culme la el e faptul că are o atitudine unică față de scris: indiferent cum e în viața de zi cu zi, când se așează în fața paginii albe parcă se sfințește… Ãsta e marele har, marele talent pe care i l-a dat Dumnezeu.

* * *

Am plecat acasă cu o stare de spirit pe care n-o cunoscusem, înainte, niciodată. Părea că mi se deschisese o lume întreagă, populată de oameni care se angajau față de ideile importante pentru ei, erau responsabili în fața colegilor, dar, în primul rând, în fața propriei conștiințe, oameni care nu se temeau să spună ceea ce cred – dar erau mereu exigenți cu ei înșiși și cuvintele pe care le foloseau. Am continuat să scriu și am continuat să vin la Cosmescu să-i arăt textele în care aveam din ce în ce mai multă încredere. Lună după lună, vizitele mele deveneau tot mai dese. Discutam pe diferite teme, fără ocolișuri și fără să mă tem că aș spune ceva nepotrivit. Dar mai mult îl ascultam pe el: avea o memorie excepțională și deseori povestea întâmplări la care fusese martor sau pe care i le povestise, la rândul lui, altcineva. Uneori făcea câte o aluzie la o maximă celebră sau cita, fără greș, din poeți și prozatori români și universali. Din tot ce spunea și făcea se simțea extraordinarul drag pe care îl purta oamenilor, indiferent de metehnele și neajunsurile lor. Îmi spunea că, dacă privești omul ca fiind bun de la natură și îl tratezi ca atare, el chiar devine așa și începe și el să te trateze omenește… Poate așa se explică relațiile durabile de prietenie cu cei pe care îi întâlneam des în casa lui, transformată în adevărat „salon literar”: pe lângă discuțiile private pe care le purta cu vizitatori ce veneau cu probleme mai personale, erau zile și seri întregi în care casa lui devenea aproape neîncăpătoare pentru toți oaspeții care, cu treabă sau fără treabă, îi treceau pragul: jurnaliști, scriitori afirmați, pictori, tineri nedebutați, se adunau cu toții ca la o sărbătoare intelectuală. Așa l-am cunoscut pe Niuma Bernștein, care tocmai terminase de tradus Bătrânul și marea de E. Hemingway, pe Vasile Vasilache, Alexandru Gromov, Serafim Saka, Haralambie Moraru și pe mulți-mulți alții. Atmosfera era una ce rar putea fi întâlnită în „închisoarea popoarelor” – URSS. Era locul în care învățam libertatea de gândire și exprimare, înțelegeam că orice idee a cuiva nu trebuie automat acceptată drept adevăr-adevărat, ci supusă unui examen critic. În plus, atunci când maestrul și prietenii lui discutau despre vreun autor despre care nu auzisem înainte nimic – și erau, cred, sute de asemenea cazuri – începeam să-l caut prin biblioteci. Dacă nu-l găseam acolo, eram aproape sigur că o să fie în excepționala bibliotecă a lui Cosmescu și că, dacă o să-l rog, n-o să ezite să mi-l împrumute. Multe dintre cărțile acelea fuseseră deja împrumutate altora și unii făceau nazuri când venea vorba de întoarcerea lor: pretextau că le-au pierdut, că le-au dat, la rândul lor, altcuiva și așa mai departe. Dar Cosmescu nu se supăra niciodată pe ei. Zicea:
- Dacă nu mi le întorc, înseamnă că le-au plăcut. Asta e menirea unei cărți, să circule. Doar că ar fi bine să le dea și altora, după aceea – numai să fie atenți cui le dau. Sunt unele cărți pentru care trebuie să fii pregătit; pe astea le țin pe rafturile cele mai de sus din biblioteca mea. Trebuie să te urci pe un scaun ca să ajungi la ele. Tot așa și când citești: pe autorii cu adevărat mari îi înțelegi doar dacă ai citit, înainte de a ajunge la ei, cărțile care i-au format, care i-au ajutat să devină mari...
Pe raftul din mijlocul bibliotecii lui, exact la nivelul ochilor, stăteau operele complete ale lui Mihail Sadoveanu – țin minte și acum volumele legate între coperți cafenii identice... Avea chiar și o carte cu autograf de la Sadoveanu însuși, primită în timpul acelei vizite epocale despre care îmi vorbise. Cred că era singura carte pe care n-ar fi riscat niciodată să i-o împrumute cuiva.

* * *

Uneori îmi povestea micile lui bucurii:
- Mergeam într-o zi prin centrul Chișinăului și, la o stație de troleibuz, am văzut o domnișoară cufundată în lectură. Citea o carte a unui clasic rus, în traducerea făcută de mine – am recunoscut-o după copertă. M-am oprit alături de ea și mă uitam curios: troleibuzele treceau unul după altul și ea citea mai departe, fără să le acorde vreo atenție. Până la urmă, nu m-am putut abține s-o întreb ce-i place atât de tare. Și știi ce mi-a răspuns? „Mă delectez cu frumusețea limbii române”! M-am simțit așa de mândru! Mai ales că nici nu mă cunoștea…
Trăgeam cu ochiul la paginile scrise îngrijit de pe masa de lucru, care urmau să devină noi pagini publicate ce să delecteze oamenii. Era un scris mărunt, dar ordonat și lizibil, cu spații mari între rânduri ca să modifice, mai târziu, când își recitea textul în voce, să audă cum sună. La mașina de scris i le dactilografia tânăra lui soție, Valentina, care îl iubea enorm și vroia să-l ajute să-și economisească timpul.

* * *

Într-o zi am îndrăznit să-l rog din nou să-mi ghicească în cafea sau în cărți. Mi-a cerut o sumă simbolică – o copeică – zicându-mi că așa se face pentru ca prezicerea să fie credibilă. S-a uitat lung la urmele de zaț rămase în ceașcă și a exclamat:
- Drăguțule! O să ai în curând o bucurie, un succes foarte mare! Dar după aceea te așteaptă o perioadă lungă-lungă în care n-o să se întâmple nimic ieșit din comun.
Mi s-a părut că e o simplă încurajare dar, peste câteva luni, în săptămânalul Uniunii Scriitorilor a fost publicată povestirea mea Zi-i un marș, că vine tata, care a stârnit multă zarvă în lumea scriitoricească: unii mă admirau, alții mă invidiau, alții se bucurau sincer pentru mine… În sfârșit, publicația aceea m-a făcut cât de cât cunoscut printre scriitori, chiar dacă nu eram membru al uniunii. Și am învățat, așa, să nu pun la îndoială prezicerile maestrului…


* * *

Odată, în vara lui 1985, când am intrat pe la el după o pauză de câteva luni, fața lui Cosmescu lumina de fericire. La un interval de 30 de ani, i se născuse al doilea fiu. Împreună cu soția, au decis să-l numească tot Alexandru și-i spuneau, afectuos, Săndel. Fără să întindă prea mult vorba, m-a rugat să-i fiu cumătru și să particip la botez; am acceptat imediat, molipsindu-mă de entuziasmul său. Și, așa, am avut încă un pretext să vin mai des la maestrul care-mi devenise cumătru…

* * *

Continuam să lucrez la manuscrisul volumului meu de debut. Tot procesul a durat vreo șase ani de muncă asiduă, până când, în sfârșit, Cosmescu a spus că e suficient de bun ca să fie prezentat spre discuție comisiei de la Uniune. Din păcate, mentorul meu, se simțea din ce în ce mai rău. Boala i se agravase din cauză că lucra mai ales nopțile, fuma țigară după țigară și abuza de cafea. Termenele restrânse pe care i le dicta editura pentru cărțile pe care le traducea însemnau muncă și mai intensă, deci și mai multe nopți nedormite, susținute de cafea…

* * *
Într-o vară, a fost internat la Spitalul republican și l-am vizitat acolo. Am ieșit în grădina spitalului, ne-am așezat pe iarbă și mi-a povestit cu mult entuziasm despre romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul. După discuție, l-am căutat, l-am luat acasă și l-am citit dintr-o răsuflare. După aceea, mi-a vorbit despre Arhipelagul Gulag, al lui Soljenițîn, pe care îl citise în samizdat și i se păruse cutremurător.
În ziua în care manuscrisului meu i-a venit rândul să fie discutat la Uniune, maestrul a insistat să fie acolo alături de mine și să mă susțină. Deși fusese abia externat, slăbise mult și-mi dădeam seama că sănătatea lui era încă șubredă, n-a vrut să asculte protestele mele și a insistat să mergem pe jos de la casa lui până la sediul Uniunii. Parcă dorea să mai vadă orașul, să respire aerul începutului de toamnă și să admire frunzele ce-și așteptau rândul să cadă. Mergeam încet, dar oricum trebuia să facem pauze lungi ca să-și tragă respirația. Mi-a vorbit tot drumul, comentând o frază a lui Anatole France: „Învață-te să trăiești așa încât să îmbătrânești frumos”. Mi-a povestit despre visele lui vechi, despre cum a ales să se dedice doar traducerilor atunci când cenzura sovietică încerca să-i dicteze ce să scrie în romanele pe care le planifica; despre oamenii dragi care l-au susținut și pe care i-a susținut. Mi-a mai spus că nu regretă niciuna dintre alegerile pe care le-a făcut, că dacă s-ar întoarce în timp nu ar avea ce să-și reproșeze și că e recunoscător lui Dumnezeu că a putut trăi așa încât să se simtă curat și plin…
Până la urmă, după ce am întâlnit pe drum mai mulți cunoscuți de-ai maestrului, care, cum îl vedeau, se repezeau să-l salute, să-l îmbrățișeze, să-l întrebe de sănătate, am ajuns și la Uniunea Scriitorilor.

* * *

Comitetul care mi-a discutat manuscrisul a fost format din Vladimir Beșleagă, Ion C. Ciobanu, Vasile Galaicu, Aureliu Busuioc, Gheorghe Gheorghiu și Alexandru Cosmescu. Maestrul a avut un discurs sincer, dar bine meșteșugit, în care a evidențiat cele mai bune aspecte ale povestirilor și nuvelelor pe care le inclusesem în volum. Până la urmă, votul a fost unanim, iar cartea mea – recomandată la editura „Literatura artistică”, pentru a fi inclusă în planul de editare pentru anul 1989. Cosmescu m-a rugat să-l însoțesc spre casă, insistând că vrea să meargă din nou pe jos. Pe drum înapoi, am discutat despre cea mai bună variantă de titlu pentru cartea mea; până la urmă, am decis împreună s-o numim La Ineasca. Ajunși în preajma Sălii cu orgă, am întâlnit un fotograf ambulant, care ne-a făcut o poză pe care o păstrez și acum cu sfințenie în arhiva mea. Maestrul mi-a scris pe verso: ”Cumătrului meu Boris Druță, care are un nume atât de celebru (de la părinții săi), care de pe acum și-l mai sporește (pentru scrisul său) și pe care cu mintea și mâna care muncește îl vor face a fi, cât de curând, și mai demn de numele ce poartă. Cu drag și încredere în steaua lui. Alexandru Cozmescu. 8.09.1987”.
Mi-a spus atunci că ortografia corectă a numelui lui este, totuși, Cosmescu, cu s, nu cu z; fusese impus să semneze cu z ca să nu sune prea „românește” pentru conducerea din anii ’40-’50… Cam tot pe atunci, mi-a făcut un cadou prețios: „Dicționarul explicativ al limbii române”, în redacția lui Macrea. Mi se pare că filele dicționarului, care stă și azi pe masa mea, au rămas îmbibate de mirosul de căldură și de țigară din casa Cosmescu.


* * *

În curând, în societate a început să se facă simțită mișcarea de renaștere națională, favorizată de politica de restructurare și transparență. În timpul vizitelor tot mai dese, când îi ceream părerea despre ceea ce se întâmpla, maestrul îmi recomanda articole concrete din publicații precum „Novîi Mir”, „Ogoniok”, „Literaturnaia gazeta”. Mă duceam la bibliotecă, le citeam și a doua zi veneam din nou să vorbim despre ele.
Când îi povesteam despre mitingurile ce se organizau în sprijinul aspirațiilor poporului român din Basarabia, Cosmescu parcă prindea aripi și își exprima din tot sufletul susținerea pentru cei câțiva oameni curajoși până la sacrificiul fizic. Am înțeles că sacrificiul lui fusese altul, mai discret, dar poate mult mai solicitant: să facă tot ce depindea de el ca să se păstreze, cât de cât, o limbă mai mult sau mai puțin românească în Basarabia, iar traducerile pe care le realiza cu dăruire de sine erau instrumentul perfect pentru așa ceva.

* * *

Doar o singură tristețe părea să umbrească acea perioadă. L-am auzit odată șoptindu-i lui Săndel, care avea cam trei anișori pe atunci, dar vorbea deja clar și articulat și își demonstra inteligența comentând poeziile pe care le știa pe de rost:
- Nu te speria dacă o să vezi vreodată că tăticul a închis ochii și nu se mai mișcă. Asta se întâmplă cu toți. Lumea va spune că tăticul a murit și o să-i pară rău. Dar tu să știi că sufletul meu va pleca pe un drum lung și frumos, spre cel mai frumos loc care a existat vreodată, și o să stea și el acolo unde spun înțelepții că stă Dumnezeu. Să știi și că de acolo, de sus, o să se uite la tine și o să se bucure când o să citești cărțile din bibliotecă și când o s-o ajuți pe mămica…
Era oare presimțirea morții? Era o încercare de a-l pregăti psihologic pe Săndel, să nu sufere așa cum suferise el însuși când își pierduse mama? Nu am de unde să știu, pot doar să presupun că, pornind de la experiența sa de viață, de la ideile și convingerile sale, maestrul făcea ceea ce simțea ca fiind corect, indicat, potrivit.

* * *
A venit și anul 1989, cu miting după miting, manifestație după manifestație. În ciuda bolii, Cosmescu se implica în vâltoarea evenimentelor, ne îndemna mereu să fim consecvenți, să luptăm pentru declararea limbii române ca limbă de stat și trecerea ei la grafie latină și să nu ne mulțumim cu jumătăți de măsură. În istorica zi de 27 august 1989, l-am întâlnit în parcul Catedralei. Venise de acasă, abia târâindu-și picioarele, și stătea pe o bancă, ascultând atent discursurile rostite în megafon în timpul Marii Adunări Naționale. S-a bucurat ca un copil de rezoluțiile adoptate anonim.

* * *

Peste câteva zile, l-am vizitat din nou și, respirând greu din cauza bolii, dar fără să lase țigara din mână, mi-a spus:
- Drăguțule, a fost un eveniment epocal. Dar ce-i mai greu abia urmează. Voi, scriitorii, oamenii de artă, ar trebui să vă străduiți din răsputeri ca să creați un mediu lingvistic bun aici, pe bucățica asta de pământ. Tare a mai suferit sărmana limbă în ultimele decenii…
A mai tras un fum de țigară și a continuat:
- Și spune-mi, știi când o să-ți apară cartea de debut? Aș vrea să văd cum o să arate.
Din păcate, n-a mai apucat s-o vadă. Nici peste două luni, am primit vestea tristă că Alexandru Cosmescu s-a stins din viață. Murise la spital, pe 26 septembrie 1989, la 67 de ani. Medicii nu au reușit să-i salveze plămânii bolnavi. Regret și acum că nu am putut să fiu la înmormântare. Am fost doar la priveghi, pentru că a doua zi mă aștepta un proces în Ucraina. Dar, din câte mi s-a povestit, a fost o procesiune încadrată în seria de evenimente ale anului 1989. Cumătra Valentina a înfășurat sicriul, pe drum, într-un tricolor, iar înmormântarea a fost un adevărat omagiu adus acestui mare intelectual al neamului nostru, limbii și ideilor pe care le-a slujit cu abnegație. Când am revenit acasă, mi s-a povestit că toată lumea era impresionată de felul în care Săndel încercase, în repetate rânduri, să-și liniștească mama; se vede că pregătirea psihologică de un an în urmă dăduse roade… Împreună cu cumătra Valentina, am mers la mormântul maestrului și am lăsat acolo câteva flori. Monumentul fusese profanat de niște vandali care, se vede, „protestau” împotriva caracterelor latine cu care îi fusese scris numele pe cruce…

* * *

Îi simțeam lipsa atunci, i-o simt și acum. El a fost omul care, practic, m-a învățat de la zero să scriu proză, dar nu numai atât. M-a învățat să gândesc și să simt românește. În momente din cele mai dificile mi-a insuflat încredere în mine. Mi-a arătat că, dacă iubești oamenii, te iubesc și ei în răspuns și că, dacă încerci să-i ajuți, vei fi și tu ajutat, la rândul tău.
Amintirea lui mi-a rămas în suflet, ca și tuturor celor a căror viață a fost atinsă de căldura și inteligența lui. Păcat doar că în Chișinău au rămas atât de puține urme fizice care să-i ducă mai departe memoria – o stradelă și o placă de granit pe fațada casei în care a locuit și... mormântul.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!