Am senzația acută că noi, cetățenii români de la acest moment, plătim pentru ceva.
Totul la noi merge atât de anevoios și atât de ilogic încât cred că mai toată lumea se gândește că înapoierea noastră, sau, altfel zis, involuția noastră constantă are unele explicații metafizice.
Neagu Djuvara vorbea despre ceva asemănător, explicația pe care o oferea fiind aceea că am cedat teritorii fără luptă, atât în 1940 cât și în 1944, lupta fiind, așa cum spunea Neagu Djuvara, de o importanță covârșitoare pentru tine însuți, pentru imaginea ta în proprii tăi ochi.
Poate fi o explicație, dar mie nu mi se pare completă, adică nu prea e suficientă pentru a explica de ce atacurile împotriva justiției și a intelectualilor din 2012–2013-2014 sunt susținute de o largă majoritate a electoratului.
Ca să detaliez, această explicație oferită de domnul Neagu Djuvara, nu poate explica mentalitatea de slugă a electoratului de azi, care susține atacurile unor persoane violente, cu atitudine de golani de cartier, și bine plătite pentru a face ceea ce fac, atacuri îndreptate împotriva unei instituții fundamentale pentru orice democrație, și anume justiția.
Explicația, care nu poate veni dintr-o analiză rațională ci dintr-un alt fel de interpretare, poate veni din ceea ce s-a întâmplat după 23 august 1944. Și anume, faptul că, treptat, țara noastră a început să fie condusă de inamic, prin români, prieteni de-ai inamicului, și nu doar pentru banii și funcțiile oferite de dușmani ca preț al trădării, ci și din atașament pentru sufletul inamicului, remarcându-se peste tot un exces de zel ieșit din comun.
Cu alte cuvinte, dacă la noi ar fi fost un Kathyn în loc să fie ce a fost, cred că țara noastră ar fi fost altfel acum.
Să mă explic : la Kathyn a fost asasinată elita ofiterilor polonezi de către ruși, și nu de către polonezii prieteni ai rușilor, cu 2 gloanțe în cap, aproximativ 15.000 de oameni.
La noi, în închisorile comuniste, în perioada 1945 -1964, au murit, potrivit datelor oficiale, între 150.000 și 200.000 de oameni, mulți dintre ei din elita social – politică, militară și administrativă, deci nu numai din elita militară ca și la Kathyn, crimele fiind înfăptuite de către români prieteni ai inamicului și nu de către inamic, cum a fost la Kathyn. La asta se adaugă faptul că, spre deosebire de Kathyn, crimele s-au înfăptuit lent, pe parcursul anilor, victimele fiind umilite, torturate, schingiuite, supuse unui regim de exterminare, urmărindu-se cu asiduitate torturarea psihică, nu numai cea fizică.
Spre deosebire de Kathyn unde crimele au fost înfăptuite într-o pădure, departe de comunitate, crimele împotriva umanității din România din perioada 1945 – 1964 au fost înfăptuite în lagăre de muncă care erau f. aproape de comunitățile umane sau în închisori care se aflau în interiorul orașelor.
Conștientizând crimele împotriva umanității pe care le-au comis, rușii au negat ani de-a rândul ceea ce au făcut, nici până în ziua de azi crimele de la Kathyn nefiind pe deplin recunoscute.
La noi, crimele nu au fost asumate public de către comuniști, dar nici negate (nu aveau cum), a fost o condamnare oficială a comunismului pe 18 decembrie 2006, ca regim ilegitim și criminal, condamnare contestată violent de mulți din cei care au obținut 70% din încrederea electoratului la ultimele alegeri.
Iar în acești ani, apar pe la TV tot felul de criminali împotriva umanității care spun că și-au făcut datoria față de statul de atunci. Afirmația lor este corectă, statul fiind condus de reprezentanți români stabiliți de inamic să-i servească interesele, interese care însemnau și asasinarea tuturor elementelor care avuseseră legătură cu vechea viață socială, politică, religioasă, militară a României.
Cu alte cuvinte, toți cei care avuseseră legătură cu ființa României.
Dar nu am terminat. Pe lângă cei exterminați în închisori, o altă acțiune a inamicului vizând înfrângerea oricărei posibile rezistențe din interiorul țării, a constat în prigonirea familiilor celor exterminați, în izolarea și persecutarea socială a acestora. Aceste fapte s-au petrecut, evident, tot prin prieteni români ai inamicului.
Ca să lămurim un aspect, acești prieteni români ai inamicului sunt cei aflați la conducerea României începând cu acei ani primi ani de după război, mai exact cei care au rămas fără nicio rezistență oficială în țară după abdicarea regelui Mihai din 30 decembrie 1947.
Acești prieteni români ai inamicului s-au remarcat în aceste acțiuni printr-un exces de zel ieșit din comun. În toată istoria închisorilor de exterminare din acei ani, nu a fost nicio mărturie despre un ajutor concret și eficient primit de deținuți de la vreun gardian. Extrem de rarele semnalări privind o atitudine mai omenoasă a gardienilor nu numai că sunt irelevante dar amintesc de sindromul Stockholm, pentru că nu poți spune, de exemplu, despre un gardian că era omenos dacă în loc de 30 de lovituri de bâtă, aplica 25.
Astăzi, structurile de conducere politice, economice, financiare, în mare parte, sunt formate din urmași, direcți sau indirecți, ai acelor prieteni ai inamicului care au înfăptuit crimele împotriva umanității petrecute în țara noastră.
Urmaș direct al criminalilor, înseamnă urmaș biologic.
Iar urmaș indirect al criminalilor, înseamnă o persoană care a fost apreciată de criminali, a lucrat pentru ei, le-a servit interesele.
Ca să nu existente confuzii, subliniez că prietenii inamicului nu erau toți cei care au ocupat funcții importante în statul comunist, ci aceia care dețineau puterea, adică conducerea partidului, atât centrală cât și județeană și aparatul Securității și mIliței comuniste, atât centrală cât și locală.
Acest fapt poate fi explicația acestei constante involuții a României actuale.
Când ai făcut atât de mult rău, când ai lăudat răul, l-ai apreciat și ai trăit, ai petrecut, ai cântat alături de el și împreună cu el, se pare că binele nu se mai apropie de tine .
ca un fel de pedeapsă ...