Scurt tratat despre sunete


“Se teme să fie prea "serios", taie gravitățile și o întoarce mereu spre o linie de frivolitate, tratîndu-se (și tratînd totul) cu o ironie salvatoare” scrie Al. Cistelecan.
“O poftă ludică și o luciditate de excepție” scrie Felix Nicolau.
Și totuși nu mă doare nimic doar lipsesc, mă asigură Marius Lăzărescu în titlul primului său volum de poezii, apărut la editura Karth (imprint Herg Benet Publishers) în 2013.
Publicarea acestei cărți este parte a premiului obținut ca urmare a participării la cea de a treia ediție a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” organizat sub sigla AdLittera, la finalul căruia Marius Lăzărescu se numără printre câștigători..
Coperta captează atenția prin aerul enigmatic, ușor boem, aproape încurajator pentru cei care vor să vadă, ajutați de cuvintele din prefața Ofeliei Prodan, “un tânăr-bătrân seducător și tăios în verb ca un autentic rebel fără generație și, evident, fără vreo cauză fals nobilă." Vizualizez muzica, dau pagina și îmi imaginez câți ani are …
Deloc plictisit, charmant chiar, poetul privește de la bun început în sufletul omului aflat la intersecția celor două ipostaze, liniștea realității și realitatea liniștii: "noi înșine ireale construcții / din chirpici cu lift pentru trăiri" (pronume de singurătate, pag.9);”teatrul umbrelor de femeie iese din fabrici / blindatul verde al salubrității încarcă muniție / câinele satanist trece cu altă pisică în dinți/ niște plopi înghit negură și eliberează jazz / în scopuri care scapă înțelegerii celor vii” (eu tu praful,pag.24); “cred că îți șterg poza de optișpe mega / a început să se deschidă într-o parte / sunt nebun după tipele cu colțurile gurii lăsate dar / procesorul fierbe” (ador femeile cu zâmbet căzut, pag. 26).
Aparent ermetică, poezia lui Marius Lăzărescu te îndrumă prin expresie și inovație tehnică în miezul unor cercuri concentrice, nu pentru a te pierde ci pentru a-ți regăsi libertatea interioară. Și nu e ușor să duci libertatea aceasta, să rămâi cu tine intrigat și dezinvolt, asimilat și călit: "tatăl de fontă / mama de teracotă / cuptoare de unică folosință / în ele am ars" (nimic despre mine, pag.33), și să te simți de-al locului. Sau te aduce prin tonuri aparent neutre spre vama (neo)absurdului: “natura își reface viața / iar cosmin planează și plânge / zboară și plânge încă din februarie” (cosmin în 9 triolete proprii, pag. 83).
Din alt plan privind, e nevoie de tresărire pentru ca oamenii să se privească în ochi: "azi nimeni nu mai vrea să fie poet bun / toți mari foarte mari imenși" (motanănbaum, pag.7), usturător cum numai trecerea unei drepte hârtii prin carne mai poate fi. Surâd acestui gând.
Poetul crescut de un copil, Marius Lăzărescu, mă îndreptățește să cred că nimic nu e ușor, iar greu nici atât. Viața pare un cub de zahăr pus direct pe pământ. Moartea, cruciada unei femei frumoase…
Întoarsă în matca mea înțeleg: nu mă doare nimic doar lipsesc este muzica imaginară a unei vieți trăite din plin, dublată ca ritm de inserțiile avangardiste, asemănătoare improvizaților sonore din jazz, elegant temperată de exigența unei autentice măsuri care îl identifică și ni-l desconspiră poetic pe Marius Lăzărescu, fiecare poezie devenind astfel un întreg ansamblu de sunete care își așteaptă ecoul.


Mioara Băluță




“nu am citit
decât cărțile pe care le-am mințit
nu am scris
decât poemele pe care le-am înșelat
sperjur și trădător
las contradicție între vișini și grauri
germinez culori aparente
pe fața nepigmentată a lumii

nu am iubit
decât femeile care m-au ucis pe îndelete
nu am sădit
decât copilul care m-a primit în el
când urc în vale din pământul prieten
salut respectuos doi bujori și
raportez cum e dincolo de mine

am împrumutat chipul stăpânilor
voi mă vedeți ghem de petale cu tripși
nu am vindecat
decât spasme până acum”

(sunt doi bujori, pag.92)