întotdeauna faptele omului melancolic poleiesc cu argint singurătatea
întotdeauna înscenările omului-paranoia m-au făcut să pot contempla
cu mai multă atenție lumea dinăutrul eului meu topit
ca un dans de păpuși de ceară pe trupul încrâncenat al iluzionistului
așezat melancolic împotriva luminii crezând că i se opune
frângând-o dansând în volute largi tot mai largi și albe
chiar dacă aparent o lumină roșie i s-a prelins pe fața vineție
și a curs pe patul de lemn împodobit cu blănuri de urs
o altă primăvară timpurie crește pe sub dinții de lapte
și mușcă din mine tot ceea ce rămâne este lumina crescută
mai înaltă decât mine și decât viața alor mei de aceea
eu cred că viața schopenhaueriană a lui mihai eminescu
nu este voință de a trăi și eu cred că nu se poate povesti
fără a umple un milion de pagini cu un milion de înscenări
mai credibile sau mai puțin demne de a fi luate în seamă
adevărul fiind întotdeauna sferic despicat cu un cuțit de argint
ultima înscenare a fost când iluzionistul a vrut să moară
lăsându-mi ca moștenire mie lumea ca un coș de gunoi
și toate trucurile în care s-o ascund de frica sinelui desăvârșit
nu mi-a fost teamă decât de ce-mi va spune mie
cel care va veni după mine pe care aș fi vrut să-l cresc
și să-l pot dărui poporului meu de semizei ai bunăstării
ieșit în zi de sărbătoare la iarbă verde
de la o vreme în fiecare zi neamul preafericiților
petrece numai în țara umbroasă a aducerilor aminte
și construiește locașuri pentru oameni neobișnuiți
ce vor juca volei pe plajă cu ștrengari de vârsta ta
pe care altcineva i-a pus să păzească sfârșitul lumii ca la revoluție
însă nu va mai fi nicio revoluție pentru că nici nu a fost vreodată
stau pierdut printre cochilii și vise rămase tefere
imaginez o nouă revoluție nu am altceva mai bun de făcut
decât să văd cum pământul de semizei clandestini
își ridică moluștele și eu îmbătrânesc cu un miliard de ani
pregătindu-mi următoarea moarte următoarea înscenare
aflată dincolo de slash