poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Concursul ”Romeo și Julieta la Mizil”, Ediția a XVIII-a, 2024-2025, Mizil
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-03-03 | |
Acum încerc să scriu și scriu. Îmi așez coala de hârtie și o privesc lung. Poate prea lung?
Urmele pașilor erau ca niște inimi. Privea spre copacii înfloriți cu lacrimi. Prima zi de primăvară era o tresărire a firii spre fericire. Fără niciun motiv voia să cânte. Nu obținuse decât urme în formă de inimă. Aerul avea miros de cireșe. Sângele, ușor și naiv, strângea imaginile din lacrimile femeii și le ascundea în sufletul ei, pentru că știa bine că va veni o zi când i le va scoate în fața inimii pe un pat de trandafiri galbeni. Își dorea să zdrobească din inima ei, vorbele străinilor. Cum să fărâme cu neputința și naivitatea ei un minut cu rădăcini adânci în trecut, dar cu frunze atât de verzi în prezent? - Niciodată nu ai să iubești destul? Ce clișeu! Clișeul te apucă de ceafă și nu-ți dai seama că îl folosești în scrieri. Câtă dreptate avea profesorul! Dar nu eu am scris. - Niciodată să nu spui niciodată... Nu e o părere. Vocea continuă dialogul. Cine vorbește în spatele meu de parcă gândul l-ar cunoaște? - De ce te odihnești? Bună ziua! Poate că visez? Cine e? - Bună ziua! Nu vă cunosc... - Nici eu, dar mergeam în urma ta și te-am auzit vorbind. - Dar eu nu vorbeam, adică nu cu voce, ci spuneam în gând; gânduri despre una, despre alta, chiar nici nu știu la ce gândeam adineauri când gândeam...pfff! - Ei, vorbeai și încă foarte liric, spuneai ceva de genul: sunt pe valul dorului de cer, albul acesta încolțește în fiecare zi câte o dimineață de iubire pe fruntea vieții mele și iată cum urma pașilor mei prinde contur de inimă și bate pe străzi știute, dar neumblate. Cam așa ceva spuneai. Apoi ai oftat. Ai spus: ah, am obosit. N-am să aflu niciodată ce-i în sufletul acesta trist, de ce e trist când râd și iubesc, de ce am obosit atunci când simt că-s mai ușoară decât un fluture? - Am grăit eu așa? Ciudat! Nu-mi aduc aminte. - Pentru că nu plângeai, ci râdeai. Uneori nu ne aducem aminte de zâmbete pentru că am întineri, inima păstrează mai degrabă tristețile pentru ca să aibă pe ce se ridica în momentele de cumpănă. Am zâmbit, am ridicat privirea spre cireșul înflorit, i-am aplecat o crenguță și am mirosit-o cu toată ființa mea. Pe o linie dreaptă între două suflete am conturat semnul unui zâmbet. Acesta să fie în locul acelui val care dărâmă o născocire de file albastre. Femeia știa să fie singură și știa să iubească cu adevărat. Umbra ei se ducea spre înaltul pământului acoperind fruntea cu lumină.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate