sunt lacrima neplânsă a cerului de iarnă
știu cât m-ai așteptat să-ți vin să-ți aduc ninsorile
ca supremă dovadă a unei existențe neefemere
clădită pe temeliile eroice ale celor care au învins moartea
nimic nu mai pot face fără tine fără a coborî din înaltul minții
pe acolo pe unde se spune că oamenii
își pot preschimba predestinarea
după semnele albe ale semizeilor
prin vorbe nu prin fapte
și zăpada este sinistră în lumea sinistră
ascunsă între ziduri de cărămidă cu tencuiala căzută
fațadele roșii albe și mov nu țin de urât
nu alungă singurătatea omului zăcând în cușca adevărului
ca o fiară hămesită înainte de a-și da obștescul sfârșit
pentru a nu mai renaște vreodată în pofida credințelor animiste
al căror drum dinspre moarte spre viață este mai legendar
decât viețile eroilor legendari născând o nouă legendă
acum femeile nu mai nasc doar fumează la narghilea
patima lecturii nu se mai vede primăvăratec pe străzi
doar trupuri fără umbră metafizică
fără pic de conștiință nici măcar primitivă
când dispare în fața morții bucuria vieții muncite
îți reînviază în memoria de copil bolnav după copilărie
clipele fericite cu părinții fericiți
care nu mai sunt demult apropiindu-te
cu teamă de ființa lor imensă și caldă urmându-te pas cu pas
cu arcul și tolba de săgeți a zmeului săgetat
încerci să privești lucrurile cu sufletul omului primitiv
abia evadat din basmele netrucate ale copilăriei te-ntorci
în umbra deasă a zidurilor din visul de copil și o cutremuri
oho prea târziu gloata lumii nu te mai poate ajunge din urmă