Curând se apropie vremea teascului. Culoarea își intră-n drepturi iar melancolia mă trimite pe banca unor amintiri din parcul toamnei. Undeva printre atâtea frunze căzute la picioarele unei zile de august, regăsesc trecerea mea ruginie, încă neplânsă și neuitată de prieteni. Bucuria, iubita mea și un pahar cu vin. O poveste ce curge fără să se uite înapoi, fără păreri de rău, doar cu un poem în seara celestă a atingerilor pline de tandrețe. Iubita mea este... Da, ea este poezia cu rimă, albă și împletită cu metafore. Iubesc scrisul și mersul meu este în picioare, la braț am destinul, iar în privire am dragostea pentru frumusețea fertilității și rodului unui pântec din lumină. În rucsacul de culoare roșie îmi regăsesc toată copilăria mea, când aș fi vrut să devin fiul cuvântului scris. Așa gândeam atunci, în ceea ce privește... devenirea. În porthartul de piele maro, lăsat de tata în trecerea lui, am tocul cu cerneală albastră și o fotografie. Este fotografia pașilor mei la trecerea anotimpurilor.
Timp, răstimp, femeia din vis, scrisul și cărțile mele, viața, doar viața mea. Din fântâna fiecărei pasiuni mi-am potolit setea și cu cât beam mai mult cu atât îmi era mai sete, și mai sete... M-am căutat mereu printre alții și m-am găsit întotdeauna plin de viață, atunci când am avut șansa unei iubiri și cerneală pentru a o scrie. E minunat să trăiești de față cu iubirea, altfel ești o umbră a pământului neprimitor. Mă opresc, scot caietul și-mi rescriu ce mi-a fost scris. Să fiu răsfățatul sorții, al femeilor inteligente cu dorința de a dărui din gingășia lor bărbatului ce le prețuiește sentimentele. Știi, deja când iubești și ești fericit îți asumi o mare responsabilitate, prin riscul de a suferi, de a ajunge în genunchi, de a cere îndurare, de a plânge. Nu-mi este rușine și teamă de răutăți, dar lacrimile mele cereau îndurare și, uneori, destul de rar ce-i drept, au primit-o. Am suferit enorm din dragoste, din dăruirea mea totală, dar nu regret. Singura mea consolare mi-a rămas fidelă...
Uită-te la tine și spune-mi dacă nu merită să scrii și să trăiești iubirea? Deschide ochii și uită-te în jurul tău! Trebuie să conteze numărul anilor? Ai vârsta pe care o arăți tu, deliberat, cu nonșalanță, parcă ai fi câștigat un premiu. Scriu și iubesc, iubesc și rescriu, pun punct și o iau de la capăt, ca în propriul titlu al cărții: „propriu-mi carusel". Unde sunt? Singurul lucru care contează este iubirea femeii. Cine este ea? Oare are atâta importanță? Ea este imperială, are mersul de puștoaică, indiferent câți ani are. Femeia sau bărbatul care iubesc îi poți deosebi de „turmă". Au ceva special, le „vorbesc" și ochii, povești și oameni, timp în timpul lor, niciodată pe contrasens. În drumul meu am întâlnit femei minunate, unele cu o „geometrie" perfectă, altele de o simplitate perfectă, la fel de superbe. Le-am iubit și nu au mai contat barierele, fie ele naturale sau artificiale. Mi-am luat de la viață ceea ce merita să duc cu mine și dincolo de mărginire. Încă mai am ceva de... scris. Mai stau și povestea merge mai departe.
Până unde merge caruselul iubirilor mele? Până acolo unde trupul înlănțuit de privirea buzelor setoase și flămânde va poposi pe coapsele vieții. Auzi? Este valsul luminii ce are mirosul tău, iar gemenele dorințe așează pe sânul setos un contur din polenul timpului viu, rod al iubirii logodite cu propria-i amprentă. Omul ca tine a apărut în universul meu de poet și mi-a adus cascade din propriul trup pentru a nu mă rătăci în vremile venite. Cămașa cuvântului, plină de existență, cu dorul de rost în decolteul ce rostește ademenirea în picuri, se odihnește pe tendonului serilor din paharul cu neastâmpăr. Pe umbletul sărutului și culorilor îmi dansez alte gânduri, alte femei, alte coapse, mereu, dar mereu, iubire „nebună" și flămândă. Mai îngenunchez o zi și-i agăț un cercel din fiecare verb al iubirilor mele. Mă uit către grăuntele de nisip din propria-mi clepsidră. Mă cerne lin, abia atingându-mă și înțelege trupul avid de iubire. Desenul minții își imaginează o altă femeie. Probabil... secretara gândurilor mele.