Stau în redacție. O rază de soare îmi atinge poarta inimii și pasul ei o deschide către setea de viață. Cuvântul peniței se oprește la ora stabilită pe un cadran, dar până atunci verticala iubirii mele pleacă, din nou, spre tine. În zborul demn aripa mea nevoiașă smulge nectarul unei flori, o superbă femeie, o iubire, o prietenă, o scumpă mamă. Scriu și mă ancorez în viitor iar din copca unei amintiri voi răzbate ca o lacrimă vie. Acum, la ceas de albastru, scriu un legământ de fericire pentru liniștea unită-n duminica unor silabe ale iubirii. Mai stau puțin și vreau să desenez fapte ce vor rămâne ca o fotografie într-un album cu imagini neegale. Voi pleca în colțul meu de gând și simt că tresaltă a speranță visul nopții noastre de tăcere albă. Îmbrățișarea ta mi-a caligrafiat pe buze numele tău. Acesta este...
Secretul meu dintr-un nod de seri este numele tău, aflat în sânul și coapsa pernei, din visul virgin de peste noaptea ce va să vină. Dezbrăcat de taine penelul scrie nuanțele originale ale unui argument esențial al restului de viață. Ești perechea strigătului meu și-mi atingi tihna, fără aplecări, de uitatul loc, până mai ieri. Sunt precizatul bărbat din viața ta și inima mea simte neprecizata noapte din șirul nopților de dragoste. Draga mea, cu zâmbetul din tâmpla privirii, vom îmbrățișa secundele ce vor purta un nume în auzul tăcerilor noastre. Vom trăi prin călătoria albă pentru a exista ploaie, curcubeu, albină și polen, un rod născut din rugă. În torentele cuvintelor neplânse mergem pe drumul spre dus împletindu-ne destinul cu săracul cuvânt bogat...
O nouă săptămână îmi întinde mâna pentru un salut de bun venit în dimineața mersului în vârful picioarelor, obosite de dansul abia învățat. Mi-am pus curiozitatea la colț și dau semnalul de start unor tăceri ce-și vor scrie din necuvintele pline de suspine o altă viziune, un alt fel de a dezlega un rebus ce nu-i aparține. Din cuvinte am înțeles că cenușa va fi tot mai cenușă, chiar dacă se face un alt foc din lemnul cu multe cercuri concentrice. Aud aplauze și echipa din spatele cortinei își strânge fiecare bagaj într-o pătură legată la patru colțuri. Surprinzător se aude o tăcere apăsătoare și din fiecare echipă se desprinde o bocitoare cu tema învățată. A murit o lecție și din nou caligrafia inimii se aliniază la startul unei competiții din calendarul intern al ființei tomnatice. Se culeg strugurii, sunt acri pentru unii, dar beția toamnei aparține în totalitate fiecărui bob din ciorchinele unui început și sfârșit din visul unor panere pline cu anotimpuri...
Priviri curioase se îndreaptă către coșul de nuiele ruginii. În el, undeva într-un colț, o poveste ca o boabă din ciorchinele vieților noastre. E tristă, asemenea mie, desprinderea ei din frumusețea unui buchet de zeci de culori, nuanțe, mărimi, chiar și arome. Soarele, dragostea apei și căldura ramurilor din vița de vie a făcut să existe diferențe în fiecare parte a ciorchinelui. Surâd. Revăd atingerea degetelor, nevinovate apropieri, desprinderea lor, dorite reveniri, simple tăceri ce-și spun atâtea lucruri. Îmi așez fiecare gând în memoria gesturilor ce vor trebui strunite și făcute să-și înțeleagă locul de pe tabla vieții. Desprind gustul unui fruct oprit de pofta fructului și pun cap la cap fiecare sâmbure pentru a da rodul ce va hrăni povestea visului verde. Adeseori voi purta închis nasturele sentimentelor până când se va găsi o poartă liberă, deschisă, albă, surprinsă în clipa luminii albastre din poemele scrise atunci când visele prind aripi. Poate cândva voi avea aripa mea, să nu o împart cu nimeni, o aripă de care am atâta nevoie...