Ne tunăm (nu mai folosesc termenul „turnăm”, pentru că-i depășit!) rezultatele dintr-o cupă-n alta, pentru că dacă-ntrerupem alimentarea dăm în delirium tremens. La fel e și cu alegerile. Cum se termină un scrutin, dăm în delirium electoralis. Primele semne că urnele au fost închise și sigilate pentru numărătoarea finală sunt date de apariția unor știri/informații de la fața locului, cam de genul ăsta: „Când am fost altercat de jandarmi eram deja lovit în cap în amănunt de soțul femeii, așa că bărbatul m-a atacat în vreme ce eram într-o baltă de sânge, dar nu chiar așa trebuia, după cum spunea una care se uita în inima lui de candidat care bătea pentru ea, fără să fie beat regulamentar, chiar dacă a întors-o ca la Ploiești, prin urmare anticipând pervers urmarea evaluărilor pretimpurii făcute de mine, adică de dinainte de stabilirea rezultatului, rămânând la pândă pentru a depista momentul când îmi va trage una neconstituțională pentru a mă dezamenaja, ceea ce va să ne spună cum naiba-i posibil a mă guverna, câtă vreme numai o zecime din subiecții și predicații mei sunt autorizați local pentru așa ceva. Mă așteptam să-mi bage o propunere, un pont, ceva de soiul ăsta, ori măcar un proiect electiv asemănător ăluia de prin secolul al XIX-lea – exceptând arealul constănțean, unde pot vota și fustițele minore fără efecte secundare legale legate de vârsta și condițiunea morală concedată de fitilul plajei, arbitrariul nimerit, precum și de celelalte împrejurări ce ne stau/sunt la-ndemână sau/și sub priviri.”.

Așa că, acum, după beția asta de cuvinte, am să mă exprim și pe înțelesul tău, Arcibald.
După cum bine se vede, eu încă nu mi-am revenit din șocul electoral, pentru că nu am votat decât o singură dată-n viața mea, și asta-n Gara de Nord din București, pentru că fusesem trimis într-o delegație, adică am votat numai atunci când ni s-a cerut să ne pronunțăm cu „da” sau „ba” când s-a făcut prima Constituție post-revoluționară – înainte de Revoluție nu am votat de frică, iar după aia nu am mai votat pentru că votul democratic mă debusolează cumplit. Stau așa de rău cu simțul orientării, încât nu numai că nu nimeresc centrul de vot potrivit, ci presupun că nici urna nu sunt în stare să o nimeresc. Ce rost ar avea să rătăcesc la nesfârșit, pentru ca apoi să depun un vot nul?
Cu toate astea cursele electorale îmi plac la nebunie și le urmăresc. E un soi de compensație pentru faptul că nu mă uit la meciurile de fotbal, astea fiind un soi de abuz mediatic. Meciurile alegerilor nu sunt chiar așa, pentru că te lasă să te exprimi nestingherit. Nu depinzi de arbitru și te poți manifesta ca la ușa cortului – verbal, fizic, moral, intelectual – peste tot, nu numai și așa cum ești obligat să te exprimi în spațiul rezervat al stadioanelor asistate și păzite de forțe de ordine. Unde mai pui că te poți exprima gradual: pentru liga C, localele; pentru liga B, adică parlamentarele; și pentru liga A, adică prezidențialele. Dacă memoria nu-mi joacă feste, atunci în liga C joacă mai bine de 40 000 de anonimi, dincolo, în B, cam 500 de oportuniști, iar în liga A ajunge numai unul, și cal de dar, dar și cel mai breaz, adică un soi de ciucă veșnică a bătăilor postelectorale (avem deja trei cazuri notorii post-revoluționare de genul ăsta!).
Am și un motiv ascuns pentru care mă comport așa, asta pentru că nu-mi place să fiu exploatat prin muncă, d-apăi electoral! Îmi place să mă exploatez eu însumi, dar numai intelectual, adică atâta cât mă duce pe mine capul, că la capitolele IQ și depozit cultural electoral stau jalnic. E o chestie autentic autistică și am nevoie de ea, necondiționat, ca de aer, care poate să fie și condiționat, dacă n-am încotro. Am fost testat. Am nimerit butonul pentru deschiderea aparatului de aer condiționat și pe cel al ventilatorului, însă n-am nimerit fanta urnei de vot. Comisia de analiză și control mi-a înmânat un soi de „certificat-declarație” ce mă absolvă de exercitarea unor drepturi dintre care le citez, pe sărite, pe cele elementare: „Prin prezenta certificăm că în urma analizelor subiectul… și decidem, în consecință, stoparea exercitării drepturilor subiectului… de a alege și a fi ales. Subiectul poate migra liber în spațiul Schengen, la Bruxelles de preferință, pentru a fi bine tratat cu mese oficiale, cafele protocolare și unde poate fi tras și-n poze – nu-i recomandabil să fie tras de șireturi, pentru că-i de așteptat să aibă reacții necontrolate excepționale, adică s-ar putea duce până la Strasbourg și să convoace Parlamentul European pentru a-i solicita acestuia să emită o „Declarație” ce-l absolvă, în calitatea sa om și de Prim-ministru, de asumarea oricărei răspunderi atunci când convoacă și cere el ceva oricărui parlament de pe lumea asta.”.
Imediat m-am adresat Justiției, spunând că la mijloc s-a strecurat o confuzie de identități, de persoane și de orgolii la urma urmelor. Mi-au respins cererea, motivând că o festivitate importantă este în derulare: „Decernarea Trofeului Calității în Dosarul Justiției”. Am primit și o „Consemnare definitivă la domiciliu”, conform căreia am voie să consum bere rece, precum și alte lichide ce se mențin în limitele temperaturii „Camerelor Apartamentului” prin care bântui eu.