verdele ăsta niarne se potrivește
cel mai bine cu sângele meu
prin el curg primele poeme ale
ierbii lungi cât toate cuvintele vieții
inima mea niarne pulsează-n afară
tot ce-a pierdut prin artere-i circulă acum
un soi de frăgezime dezumflând
tendoanele singurătății uneori nu-i prea
înțeleg amorțeala dacă-mi deschid
ochii văd o poartă de care fug
înăuntru-mi țâșnind răspunsuri asemenea
unui răsărit care-mi scânteiază în orice lucru
pe care-l ating privirile niarne aleargă-n
fiecare secundă în jurul inimii descoperindu-i
adâncul unde se întâlnesc cuvintele de dragoste
în timp ce auzul penetrează vuietul acela
stârnit la nașterea vieții verdele îmi șterge aura
neagră în mine mustind clorofilă ca și cum
rădăcinile putrezite reîncolțesc binecuvântatele
pajiști poate că senzația aceasta este cea dinaintea
deznodământului sau poate abia acum vederea
mi s-a oprit pe această pată de culoare

20 noiembrie 2011