mai contează niarne pe ce drum calcă
pașii atâta timp cât ei traversează spațiul
mistuindu-ne într-o permanentă nedumerire
ne irosim strivindu-ne parapeții protectori
ai cunoașterii lepădându-ne sinele în indiferența
cu care călcăm acest veac sabotându-i inconștient
făclia care ne luminează adevărul uneori împingem
cu propria mână la marginea drumului adierile luminii
când își caută punct de sprijin pe umerii noștri
uităm sau nu vrem să ne amintim că-n adâncul liniștii
noastre răsună cel mai puternic strigăt de vindecare
și greșim interpretându-l ca o vibrație tremurătoare
ce ne risipește doar ceața din vise oricât de siguri
ar fi pașii le simțim clătinarea în bătaia vânturilor
cine poate știi cât rumeguș s-a adunat sub tălpile noastre
cu cât s-au strâmtorat bârnele acestui pod bătrân pe care
timpul ni l-a așezat sub privirile noastre nu mai suntem
copii niarne cu avântul ăla feciorelnic să râdem
pe-mbufnate când alunecăm rostogolindu-ne din cauza
vorbelor lepădate aiurea închipuindu-le bolboroselile
babei cloanța iar limba-i otrăvită simplă funie de legat
dobitocul acum vorbele aleargă înaintea noastră ca
niște umbre ce-apasă adăpostul sufletului îl sapă ca niște
carii subțiindu-i măduva cu greu ne mai găsim echilibrul
când călcăm peste gloduri poate ar trebui niarne să-nfășurăm
gleznele-n atele cu care să spargem icebergurile
aruncate pieziș în calea pașilor cred că tot cuprinsul
acesta este ca o vamă prin care colbul împrăștiat
de zădărnicia vorbei trece din gură în gură
până când tăcerea lasă în urma-i strajă uitarea


31 octombrie 2011