Văzând imaginile la televizor cu bijuteria de stadion născută în mijlocul Bucureștiului, m-am entuziasmat și eu, ca tot românul cu pieptul umflat și mi-am luat bilet la meciul cu Argentina. Sincer, nu Messi &co mă atrăgeau, cât noutatea participării la un meci frumos, pe un stadion mai de mileniul în care am fost azvârliți.
Ei, dragii moșului, din acel moment au început să sape bizbuzdrucii la temelia entuziasmului meu tâmp.
Mai întâi, după ce câteva mii de fraieri și-au achiziționat „on-line” biletele (mamăăă, ce frumos sună), hopa, se schimbă calimera. Aar-hen-tii-naa, nu mai vii-ne! Morți, dumnezei, mame, în combinații de cate trei luate câte două. Opțiuni: sau păstrezi biletele pentru meciul cu Franța, sau ceri returnarea banilor. Evident, fără comisioanele nesimțite de expediere și „prelucrare”. Și cu o procedură de toată scârba. Așa că, decid să păstrez biletele. Iar piept bengos, iar pene umflate! Luptăm, luptăm/ Și ne calificăm!
Hai la meci! Plecăm cu mașina, patru cetățeni. Găsim, cu chiu, cu vai, o fâșie Gaza unde să parcăm, undeva la limita nesimțirii, lângă o alveolă de stație de autobuz. Avem ceva de mers pe jos, dar asta e! Pe traseu, surpriză! Aleea pe care figura intrarea noastră în stadion era blocata! Stânga împrejur, dumnezei, mame, etc.
Bizbuzdrucii sapă!
Ne luăm după turma dezorientată care foșgăie pe străduțe, căutând strunga. O găsim, ne strecurăm și ne minunăm cât de rapid am intrat în incinta stadionului. Admirăm ce admirăm, după care revenim cu picioarele pe pământ. La intrarea în sectorul nostru, o coadă cu nimic mai prejos decât cozile de la celelalte sectoare. Adică, pur românească, stil „buluc”. De ce? Pentru ca doi mocoflenderi de la firma de pază să te buzunărească și să arunce obictele extrem de periculoase găsite asupra ta: pix, brichetă, unghieră. Procedeul poate dura circa 5-6 minute pe cap de vită introdusă în stadion.
Scăpăm! Copilului îi va fi sete, așa că ne așezăm la o nouă coadă la sucuri sau apa. Bizbuzdrucii au aici serios de lucru, pentru că reușim să scăpăm după numai 40 de minute!
Finally, ne așezăm pe scaun, în tribună, și încercăm să ne tragem sufletul. Dar, ce, se poate? Nuuu, pentru că apare EA, numai EA. Doamnelor și domnilor, ne va (în)cânta unica, măreața și nemaiauzita INNAAAAA!
Aici, bizbuzdrucii noștri au cooperat temeinic cu bizbuzdrucii celorlalți spectatori, dar mai ales cu cei ai lui Freddy Mercury, care s-a zgâlțâit serios la el acolo, în mormânt, când mâța leșinată care răspunde la numele de mai sus a masacrat „We are the champions”. Organizatorii trebuiau să prevadă așa ceva și să pună, lângă stegulețul, plăcuța colorată și Diploma de spectator găsită pe scaun, și o pereche de dopuri pentru urechi. Pentru că fătuca menționată s-a simțit obligată să ne mai terorizeze cu două miorlăituri atât de stridente, încât a început să crape gazonul.
Am uitat să vă spun că, până să ne așezăm, a mai apărut o maimuță urlătoare pe gazon, care mai avea puțin și ne împușca pe cei care îndrăzneam să nu ne ridicăm ca boii să facem „valul” la comenzile sale!
Perla perlelor a fos însă divinul, sublimul Marcel Pavel, care, după ce a făcut harcea-parcea imnul național, a fost trimis de bizbuzdruci să-și schimbe numele în: Harcel-Parcel Pavel. Care a avut ceva cu „cruzii de tirani”, de i-a pomenit în vreo 6 strofe!
După aceea, ce mai meci, ce mai epopee! Ce tranșee am săpat (la propriu), și la noi, și la ei. Cu fiecare șut, zburau hălci din gazonul oprișenesc montat e firma aleasă după o procedură transparentă, nu-i așa....?
La sfârșit, terenul arăta ca la Verdun, cu același rezultat de egalitate ca acolo, cu deosebirea că acum morții erau echipați numai în galben și erau în starea asta încă de la început! Fluierul final ne găsește făcând ce știm noi mai bine: tragem de timp, apărând un nou rezultat glorios. Victor Pițurcă susține că fluierăturile nu erau adresate lui Tătărușanu, care întârzia repunerile de parcă aveam 8-0 după ce pierdusem în tur cu 0-7, ci copiilor de mingi, care nu mai știau, săracii, cui să returneze bășicile.
Astfel, după un nou meci rușinos, bizbuzdrucii mi-au nenorocit starea de optimism și m-au făcut să par din nou bătrân atât în ochii fiului meu, dar și ai mei, auzindu-mă iar cu expresia: „pe vremea mea...” Din păcate, chiar așa e. Pe vremea mea, aveam fotbaliști și echipe. Naționala intra pe orice teren hotărâtă să muște din orice adversar, pe când acum, ne tremură chiloții până și cu Andorra, sau Luxemburg. Steaua, Dinamo, Craiova, mureau de gât cu Anderlecht, Hamburg sau Benfica, nu ca acum cu alde nimeni!
Dar, despre asta altă dată! Acum sa mergem să ne liniștim bizbuzdrucii!


*Bizbuzdruci = o specie aparte de frichiderme, care ne mănâncă zilnic din starea de bine, clasa nervofagi, categoria sictirizăcioși