Bazar oriental -continuare din ianuarie 2010
Între muzică și poezie, cu pumnul
Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanță.Ne scotea în fața clasei, cam zece-cincisprezece măgăruși cu vocea în schimbare și după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării.
Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinții, ba mă dă și în judecată. Imaginea mea despre poeți era de sorginte evomediană. Cu lira în brațe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopții, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, fie trimis de un tiran în cușca leilor.
Evoluția poeziei se aseamănă cu evoluția muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiție a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will și a repus în drepturi muza poeziei- frumusețe și înțelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX și XX, au adus maeștrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar și gălăgioșii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deși sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruși a fost cel mai de seamă urmaș al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franțuzit. La fel Ahmatova, Țvetaeva.
Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană și „cacialma” în arte.
Oameni superdotați s-au amestecat cu cabotini și falși poeți, artiști, criteriile au devenit labile,astfel se explică și aderența la comunism a majorității avangardiștilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia). Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinții” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deși era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă și înțeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deși au fost destui poeți talentați, în special în secolul XIX, când s-au format națiunile, ca și în secolul XX. Când naționalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coșbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idée. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert, ș.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc și simboliștii – postsimboliști, dar și toboșarii, cum se dorea Beniuc, un poet care avea, totuși , talent.
Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influența în continuare evoluția poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola și droguri. Sunt retrograd? Poate. Înțelepciune și frumusețe, asta voiau și anticii,asta ne oferă și Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deși nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul și palma”. Desigur nu se gândea la Palme d”Or sau la Palma de Mallorca.
BORIS MARIAN