Îmi amintesc că înainte de anul 2000, Ziua învățătorului se sărbătorea în 30 iunie. E drept că ea coincidea cu o sărbătoare creștină: Cei 12 Apostoli.

Așteptam cu nerăbdare să mergem la „iarbă verde”. Dar asta se putea face numai dacă nu ploua. Amintirile mele sunt incomplete, dar emoțiile încă mă copleșesc.

Eram în clasa a doua. Tata ne adusese, într-o cutie de carton, pui de găină fără cloșcă și ne-a spus că au fost clociți de o mașină. Eram curioasă cum era posibil acest lucru și m-am bucurat foarte mult când tata ne-a anunțat că Ziua învățătorului se va sărbători la Ferma agro-zootehnică din oraș, aflată pe drumul spre Moisei, locul de proveniență a puilor noștri.

Era o zi frumoasă. De dimineață, părinții noștri au fost la o ședință cu toate cadrele didactice din raion. Noi am așteptat cuminți acasă. La amiază, am luat o pătură, o sacoșă cu câteva lucruri pe care mama le pusese de seara și am plecat. În fața școlii ne aștepta un autobuz care ne-a dus la Fermă. Nu ne-a plăcut autobuzul, dar ne-am bucurat când am ajuns în livada de la marginea orașului Vișeu de Sus.

Aproape de intrare, erau grătarele cu mititei și lăzile cu bere sau suc. Lume multă, grupuri în jurul unor pături sau chiar pe iarbă. Tata a luat un carton cu mâncare, câteva sticle cu bere, două sucuri și ne-am așezat la umbra unui măr bătrân. Ne-a plăcut forma lui, coroana care atingea pământul. După ce am mâncat, am plecat la joacă. Erau și alți copii de cadre didactice cu care ne-am găsit imediat preocupări și subiecte comune. Alergam prin livadă, admiram lucrurile ciudate, fructe sau forme mai puțin obișnuite.

La un moment dat, tata se apropie de noi:

- V-am promis că vă arăt „cloșca”. Am vorbit cu inginerul și ne-a spus că ne primește. Dacă aveți întrebări, el vă poate răspunde.

În câteva clipe, s-a adunat un grup destul de mare. Pe drum, le-am povestit celorlalți copii despre puii noștri.

Am intrat într-o sală mare. Era cald acolo. Am văzut niște mese cu sertare mari. Inginerul a tras un sertar și am văzut ouăle puse la clocit. Ne-a spus că ouălor li se asigură temperatura și umezeala ca sub o cloșcă, ne-a mai spus că, de două ori pe zi, ouăle sunt întoarse, că așa face și cloșca adevărată. După trei săptămâni, puii ies din găoace, sunt duși la aprozar și lumea îi cumpără.

Soarele a coborât după deal. Ne-am adunat lucrurile și am plecat la autobuzul care ne-a dus acasă. Eram obosiți, dar bucuroși că am văzut livada, că ne-am cocoțat prin pomi, că am alergat și am văzut clocitoarea. Fusese una dintre cele mai interesante zile de vacanță.

***

În alt an, de Ziua învățătorului, am fost pe Valea Vaserului.

Mocănița ne aștepta în gara Întreprinderii Forestiere de Exploatare și Transport. Era un tren mai mic decât cele cu care mergeam la Constanța, pe care îl vedeam uneori trecând pe linia ferată cu trei șine dintre râul Vaser și gardul care mărginea curtea școlii în care locuiam. (De ce trei șine? Pentru că una dintre șine era comună. Trenul normal, al C.F.R., folosea șinele din exterior. Mocănița, folosea șina din interior. Ecartamentul mocăniței e de 76 cm.)

În vagonul de persoane în care eram noi, pe o parte erau cate două scaune, iar de partea cealaltă, era câte un scaun. Printre scaune se putea circula.

Pe platformă se aflau bărbații și tinerii. Tot acolo era și personalul de la restaurant, care aducea grătarele și băutura. Aveam și alte alimente: friptură, ouă fierte, brânză, prăjituri… Astea, în cazul în care grătarele nu sunt gata și nouă, copiilor, ne e foame.

Ce ne-a plăcut la drum? Trenulețul mergea încet. Acest lucru ne distra. Spuneam că putem să coborâm din tren, să culegem flori și să ajungem trenul din urmă. De fapt, trenul urca pe o pantă destul de abruptă. Am tot auzit că vom opri la Novicior. Unii ar fi vrut să mergem la Făina, dar acolo nu era atât de mult spațiu în apropierea liniei ferate. Pădurea coboară la Făina până lângă stația C.F.F. (Căile Ferate Forestiere)

Locul în care am oprit ne-a plăcut mult. Era aproape de râul Vaser, într-o poiană cu puține denivelări, cu pădurea destul de aproape. Era plăcut, nu prea cald, dar apa din râu era rece. Nu puteam face baie. Ne-am găsit alte activități. Am adunat flori, plante pentru ierbar și ne-am jucat cu mingea. Și am ascultat cântecul păsărilor.

Trenul cu care am urcat a mers până la Făina, a încărcat bușteni și, după un timp, a coborât. Urma să ne ducă înapoi în oraș. Nu avea un orar strict cum au trenurile de la C.F.R.

Noi, copiii, eram obosiți. Soarele abia se zărea printre brazi. Dar am văzut ce rol aveau roțile acelea mari de la capetele vagoanelor. Ni s-a spus că sunt frânele. Când trenul urcă, nu se folosesc, dar când trenul coboară, din când în când, trebuie să intervină muncitorii de la C.F.F. și să acționeze frânele. Altfel, trenul ar lua viteză prea mare și ar putea sări de pe șine.

***

Când am absolvit clasa a șaptea, în 1963, am fost din nou la Fermă. De data asta, nu m-am mai urcat în pomi. Mi-au ajuns plimbarea, observațiile pe care le-am făcut și dezbaterile la care am participat. De atunci am câteva poze cu un grup de profesori. A fost ultima ocazie să văd Ferma.

După o zi frumoasă, încărcată cu emoția întâlnirii cu dascălii din raionul Vișeu, am propus să ne întoarcem pe jos în oraș. Tata a fost de acord cu propunerea mea. Drumul era asfaltat și cei 2-3 km nu depășeau puterile noastre.

Am mers discutând, privind pomii din grădinile de la marginea șoselei, admirând culorile cerului, umbrele de pe asfalt, adunând flori de pe lângă garduri.

***

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri legate de Ziua învățătorului. Poate ar trebui să amintesc de momentele în care am participat la spectacole în cinstea evenimentului, la bucuria cu care am văzut Diploma care îi recunoștea tatălui meu calitatea de „învățător fruntaș”.

După ce am absolvit facultatea, îmi amintesc de ședințele festive la care nu ne criticau oficialitățile, de participarea la câteva întâlniri colegiale în cantina liceului sau la vreun restaurant din orașul Cugir, eveniment pentru care, într-o vreme, li se reținea de pe statul de plată 25 de lei, chiar și celor care nu doreau să participe la întrunire.

Mai nou, nici nu mai știm când se sărbătorește Ziua învățătorului. S-a încercat înlocuirea ei cu Ziua educatorului, în 5 octombrie. Camera deputaților a adoptat proiectul de lege privind instituirea Zilei învățătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Cu toate acestea, aflu din presă, în multe județe dascălii își serbează ziua tot în 30 iunie.